Toți avem așteptări de la ceilalți. Unele firești, altele așea, mai egotice, iar unele așteptări sînt de-a dreptul absurde. Adică fiecare după inima lui. În principiu, e firesc să avem ceva așteptări, în special de la cei apropiați nouă.
Nu e bine totuși, pentru noi înșine în primul rînd, să ne cramponăm de așteptările noastre. Fiindcă nimeni nu ne datorează, de fapt, nimic. Și dacă ne cramponăm de așteptările noastre, vom suferi, aproape invariabil. Nemaivorbind că așteptările noastre tot nu vor fi împlinite, dooh.
Nu e bine, iarăși, să îi forțam pe ăilalți să se conformeze așteptărilor noastre, prin varii mijloace, mai mult sau mai puțin contondente: violență (fizică sau de limbaj), presiune, șantaj. Fiindcă ceilalți nu ne aparțin, ci sint ființe cu autonomie, liber arbitru și voință proprie. Plus că o victorie obținută prin mijloace nedemne va avea, întotdeauna, un gust amar.
Cît despre acceptări, ei bine toți, fără nici o excepție, vrem să fim acceptați.
Unii, cei cu mai mult bun-simț dintre noi, solicită celorlalți acceptarea. Ǎștia iau în considerare de la bun început posibilitatea unui refuz. Uneori sînt acceptați - și-atunci sînt fericiți cu adevărat și recunoscători celor ce i-au acceptat, alteori nu, c-așa-i viața, nu poți să le ai pe toate, gen - și-atunci se retrag în sine, căutînd în interiorul lor acele defecte care i-au facut de neacceptat pentru ceilalți. Și într-un caz și în celălalt, oamenii ăștia privesc situația cu echilibru. Nici nu-i ridică în slăvi pe cei ce i-au acceptat și nici nu-i urăsc pe cei ce i-au respins. Ci rămîn în principiu aceiași.
Alții, cei mai plini de sine dintre noi, consideră de la sine înțeles că vor fi automat acceptați, uneori în ciuda evidenței. Ǎștia, atunci cînd sînt acceptați, se comportă ca și cum ar primi ceva banal, chiar nesemnificativ (din moment ce meritau cu prisosință acceptarea aia, nu-i așa), iar atunci cînd se confruntă cu o respingere, fac invariabil cîte-o criză de personalitate / ego. Scuipă, înjură, dau din mîini, gen. Cum adică, tocmai ei, valoroșii, care îi sfințesc pe ăilalții și-atunci cînd îi ating în treacăt cu umbra lor, să nu fie acceptați? Sigur ăilalții sînt de vină, ăilalții proștii și idioții, turma, plebea. Ǎștia, carevasăzica, au tendinta să pice de sus. O să-i doară, însă poate-poate, pînă la urmă, or să învețe totuși ceva, dacă au cu ce. Dar pînă or să învețe ce-or avea de învățat, or să încerce, prostește, să se răzbune. Pe nesimțiții ăia, care au îndrăznit să nu-i accepte pe ei, mult-prea-perfecții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu