NESIMŢIREA CA STATUS

Talkback :D
Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri adînc, pe nas. Treci prin faţa unei biserici, ocolind pe departe mîinile cerşetorilor, întinse umil. Priveşti scurt peste umăr uşa sanctuarului, deschisă larg, de perete. Atîţia nevolnici, atîtea guri de hrănit… greu job, să fii Dumnezeu, zîmbeşti nevăzut, către tine. Ocolind, deviezi cumva de la linia aia dreaptă pe care ţi-ai propus-o la start şi care trece virtual prin / peste ei, ca o urmă de marker pe-o poză. Descrii pe trotuar un sector alungit de elipsă, să nu te atingă vreunul, cumva. Sărăcie… cîh… dacă se ia?...
Din viteză calci pe gleznă o babă, n-o vezi, nu te-ntorci, doar o auzi cum scînceşte în urmă. Ea e de vină, ştii bine, ea şi toţi cei ce-ţi stau în drum, într-o formă sau alta, ar trebui să fie pe fază cînd vii, să se dea mai repede la o parte, doar eşti un om de succes, ţi se citeşte asta pe frunte, în sprînceana-ncruntată, în linia buzelor strînse. În modul în care-i priveşti pe toţi scurt, evaluativ, neechivoc, ca pe-o marfă. Apoi cum le pui etichete, pe care nu le mai scoţi niciodată, indiferent cum le-ar afecta asta viaţa. Gîndindu-te doar cum i-ai putea folosi: ăla e bun, ăla e prost, ăla-i zevzec, ăla promite. E-o răspundere mare, ştii, însă ai descoperit metoda s-o duci: nici că-ţi pasă de ei şi - mai ales - nici că-ţi pasă ce gîndesc despre tine.
Ciunga scuipată cu boltă ratează de puţin marginea coşului, ricoşează din stîlp, se rostogoleşte încă vreo doi metri. Calci pe ea, firesc, o întinzi, pată albă. Să zică merci, e mai bună oricum ca asfaltul, mai acoperă o gaură, o crăpătură, ceva. Ce dacă e albă. După vreo oră murdăria omniprezentă, firesc, o va îngloba, n-o să se mai cunoască nimic.
Stilul tău n-a fost mereu atît de expeditiv ca acum. Era o vreme cînd îţi făceai griji pentru ceilalţi, cînd te-ntrebai dacă ce faci tu îi afectează cumva şi pe ei. Pierdere de vreme. Prostii. Acum ţi-a trecut, ai depăşit momentul ăla de slăbiciune. Plecăciuni - da, faci şi tu, însă numai celor de sus, celor cu adevărat importanţi, pentru ei n-ai coloană, n-ai personalitate, eşti cîrpă. Numai aşa vei avea - poate - şansa enormă să te bage vreodată în seamă. Să-ţi vadă potenţialul.
Pentru că ei sînt - ştii bine - cei ce contează cu adevărat, în această ecuaţie complicată. Ei, cei puţini şi puternici, care-şi permit să facă şi să zică orice, după bunul lor plac. Care, dînd într-o doară din mînă, te fac om sau te strivesc ca pe-un gîndac, nu-i aşa. Care-şi exersează puterea jucîndu-se de-a mîţa cu şoarecele cu cei mai slabi decît ei. Care-şi permit să-şi întreţină mîndria organizind meciuri cu cei de-o seamă cu ei, punîndu-şi fiecare subalternii să se lupte în locul lor, precum gladiatorii pe vremuri. Să se bată cap în cap, fraierii, eventual în umbra vreunui pariu de neam prost.

Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri ferm, pe nas. Cu fiecare pas cocoaşa ta devine mai accentuată, mai dureroasă, în special în punctul acela în care, de-o bună bucată de vreme, a-nceput să crească o mult prea îndemînatică coadă de topor, pentru alţii. Atît cît poţi vedea acasă, în oglinda din baie, cu gîtul sucit nefiresc, peste umăr.
La urma urmei, asta e: nesimţirea te-a făcut ceea ce eşti, nesimţirea te ţine-n picioare, nu ţi-e ruşine nici măcar o secundă. Nu-i mişto?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NESIMŢIREA CA STATUS" ***

DREPT LA REPLICĂ AL S.Li.P.P. KAUFLAND - COLENTINA

Cindy-Cat :P
Noi, Sindicatul Liber al Pisicilor Profesioniste din Kaufland - Colentina (S.Li.P.P.), protestăm viguros şi pe această cale împotriva informaţiilor trunchiate, defăimătoare şi răuvoitoare care se vehiculează pe canalele media, zilele astea.
În primul rînd noi nu sîntem, aşa cum spun acei reporteri ce şi-au lăsat deontologia profesională la uşă, "pisici aciuate pe lîngă depozit". Noi sîntem feline cinstite, cu carte de muncă, angajate pe perioadă nedeterminată la Departamentul Deratizare. Pe scurt, muncim în permanenţă - adesea facem ture duble - să prindem cîţi mai mulţi dintre şobolanii graşi şi deosebit de vorace, care au invadat depozitul supermarketului Kaufland. Dacă vi se pare că stăm degeaba - ei bine, vom intra în grevă vreo săptămînă şi-atunci n-o să mai filmaţi pisici printre rafturi, veţi filma direct şobolanii ăia mari şi blănoşi, cu colţi ascuţiţi şi coadă roz, inelată.
În al doilea rînd - şi nu mai puţin important - ne desolidarizăm de acţiunile neprofesionale şi complet iresponsabile ale fostelor noastre colege care, uitîndu-şi menirea, trădîndu-şi nobila misiune, au fost prinse cu gheruţele înfipte în caserola cu pipote. Aceste elemente duplicitare nu ne reprezintă, sînt o pată pe obrazul nostru. Prin acţiunile lor incalificabile, ele au întinat nobilele idealuri ale breslei pisiceşti, dintotdeauna angajate discrete şi cinstite, zi de zi în slujba dumneavoastră. Pe lîngă măsurile disciplinare drastice - desfacerea contractelor de muncă cu litera "I" - şi ca o măsură a importanţei pe care o acordăm atitudinii lor incalificabile, am procedat şi la excluderea lor din grupul profesional din LinkedIn. De asemenea, le vom boicota profilele pe Facebook, hi5 si Twitter. Şi da, le vom şterge din lista de Mess..

Trăiască lupta pentru un shopping mai sigur!

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DREPT LA REPLICĂ AL S.Li.P.P. KAUFLAND - COLENTINA" ***

... FĂRĂ NICI O TEAMĂ...

Cam aşa ar trebui: să ne privim cu toţii în ochi, fără nici o teamă, dincolo de aparenţe, scopuri înguste, formalisme, deosebiri. Ca şi cum ar fi cineva acolo, la capătul celălalt al privirii. Da, ne-ar trebui mai întîi un pic de curaj, să depăşim propriile temeri, apoi pe-ale celorlalţi. Aşa se pare, pentru toate lucrurile semnificative în viaţă, curajul e esenţial.
Chris Rea a spus-o cel mai bine.

Chris Rea - Nothing to fear


I feel your heat in dusty whispers
The wind is cold around your moon
It's getting hard to keep our distance
I know your time is coming soon
Don't point your dream on my horizon
Don't take your rose too far from home
Please don't forget we're not each other
Each soul has black thorns of his own
[......]

I see you dancing
Your song is clear
You've got to show me, got to show me
There's nothing to fear
Nothing to fear
I have my loved ones you have yours
So let us gaze upon the feast
In god's own name let's eat together
In god's own name please come in peace
See how our children play together
While you and me we stand alone
I know we'll never be each other
If I leave you leave me alone

I see you dancing
Your song is clear
You've got to show me, got to show me
There's nothing to fear
Nothing to fear

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "... FĂRĂ NICI O TEAMĂ..." ***

DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM

Vogel in the Penthouse by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
Dimineaţa asta a-nceput într-un mod complet original pentru J.: cu vreo jumătate de oră înainte să sune ceasul, trei jurişti - colegi de scîrbici cu J. - au apărut pe rînd pe ecranul visului său, păşind discret dinspre dreapta, unul cîte unul, în costume negre-scrobite ca de nuntă - ori, de ce nu, de înmormîntare - şi i-au livrat, tot pe rînd, cîte-un mail. Fiecare mail avea cîte un fişier ataşat. J., firesc, a pus mîna pe mouse, a salvat fişierele ataşate, click-dreapta, pe desktop, apoi s-a aşezat mai bine şi s-a apucat să le deschidă, pe rînd. Erau fişiere audio, cam de trei minute fiecare, conţinînd cîte o repriză de tuse. Primul fişier l-a ascultat pe partea dreaptă, întins, al doilea - pe stînga, covrig, iar pe al treilea şi ultimul, cel mai dureros dintre toate, l-a ascultat întins de-a dreptul pe spate. Senzaţiile experimentate de J. au fost distincte, pentru fiecare fişier-tuse în parte: fiecare se auzea diferit, se simţea diferit, dar mai ales avea un gust complet diferit de celelalte.
De-a dreptul original, a rînjit J. amar către sine, trezit complet în mijlocul unui lac de transpiraţie. Concluzia numarul unu - şi cea mai evidentă, nu-i aşa - J. a tras-o în baie, respirînd adînc din diafragma dureroasă, în timp ce jetul rece de apă îi curgea în neştire pe faţă: e o idee proastă să citeşti ataşamentele mailurilor transmise de jurişti, mai ales cînd chestiunea asta ţi se-ntîmplă noaptea, în vis.
Apoi J. s-a îmbrăcat şi şi-a băut cafeaua fierbinte, uşor filtrată prin fumul primei ţigări, ocazie perfectă să tragă a doua concluzie, cu mult mai puţin originală decît prima, însă cît se poate de evidentă şi ea: dacă vrei să te trezeşti dimineaţa, o cafea fierbinte e bună, te-ajută să nu te calce maşinile. Şi da, juriştii implicaţi s-ar putea să n-aibă, de fapt, nici o vină.
A treia concluzie - şi ultima - J. a tras-o în timp ce mergea pe trotuar, în drumul său de fiece zi spre scîrbici, urmărind absent într-o virtină refexia deformată a unui autobuz încărcat cu reflexii deformate de oameni şi - de ce nu - poate chiar cu reflexiile viselor lor, deformate - desigur - şi ele: cînd ne uităm în jur nu vedem de fapt realitatea, ci doar o reflexie a ei, mai mult sau mai puţin deformată, în vitrina propriilor noastre gînduri şi vise.

J. a întors apoi pe faţă şi pe dos concluzia asta tot drumul rămas pînă la scîrbici, mulţumit de sine, cîţi şobolani pe stradă - atîtea realităţi, da-da-da, sună bine, dacă stai să te gindeşti, pînă la urmă. Apoi J. a ajuns în sfîrşit la scîrbici şi a lăsat - ca în fiece zi - visarea la uşă, ca pe-o umbrelă plouată, iar cînd cardul său magnetic a provocat sistemului de pontaj cotidianul piuit ascuţit, J. a inspirat adînc, încasînd bărbăteşte un junghi ascuţit din partea diafragmei, dureroasă încă după tusea de azi-noapte, apoi s-a scufundat, ca în fiece zi, în searbădul şi anostul ocean al concretului.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM" ***

STRĂLUCIRE

Green Eyes by MEG Un stîlp vertical de lumină, legînd imposibil pămîntul de cer, far călăuzitor în pustiul de gînduri, întotdeauna acolo, destul să-nchid ochii ca să te văd. În faţa ta nimicul încetul cu-ncetul dispare, întunericul se face vizibil mai mic, neîmplinirea se retrage-ntr-un colţ, speriată, atunci cînd îţi trimiţi înainte razele albe, victorioasă.
Realitatea are parcă forme mai blînde, concretul devine brusc suportabil, vegetaţia creşte luxuriantă în jur, în aerul curat al ploii de vară, totul inspiră vizibil, adînc, la unison, chiar şi nonsensul începe să capete sens, în faţa strălucirii tale, regină.

Cascadă solară de lumină în noapte, mă urmăreşte oriunde m-aş duce, privirea strălucitoare a ochilor tăi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "STRĂLUCIRE" ***

CALATORIA LUI J. - PRIN NOAPTE, EVITÎND REALITATEA.

"But Not Broken" by Kirsi Salonen NOAPTEA NR. 10
Alarma programată îl trezeşte pe J. cu semnalul ei enervant din mrejele unui somn chinuit, obligîndu-l să ia contact destul de brusc - şi destul de neplăcut, dealtfel - cu semiîntunericul muced al micului cort kaki, din material militar ultrasubţire şi ultrasecret în acelaşi timp, impermeabil cică la toate alea. Cu ochii cîrpiţi J. verifică mai întîi indicatorul acumulatorilor - e pe verde, cam la limită, pasămite a fost o zi peste 50% însorită, pînzele solare au facut tot ce-au putut peste zi. Îşi pune cu mişcări experte ocularii, apoi filtrele nazale, apoi le conectează la unitatea centrală, fixată pe lateralul centurii, pe dreapta. Acumulatorii îi fixează tot pe centură, pe cealaltă parte, simetric.
Iese apoi tîrîş din cort, viermuindu-se prin intrarea - supapă, în formă de sfincter. Face cîţiva paşi să se dezmorţească, contemplînd peisajul dezolant al planetei - deşert, în lumina crepusculară a înserării. Ici şi colo se văd craterele exploziilor, marcînd ruinele triste ale civilizaţiei moarte în urmă cu aproape un secol. Din carcasa dezmembrată a unui fost vehicul militar de teren, mîncată de rugină în mare parte, o tigvă albă îl priveşte pe J. aplecată pe-o parte, rînjindu-i cu nişte dinţi impecabili.
[......]
Gata, suficientă realitate pentru astăzi, îşi spune J. scrîşnit, invidios în sinea lui pe strălucirea albă a danturii dezgolită complet, apoi îşi porneşte complexul echipament holo, reglînd proiecţia pentru o dimineaţă tîrzie.
Fără echipamentul ăsta n-ar rezista nici cinci zile aici, l-au asigurat specialiştii, iar J., deşi sceptic la început, le dă acum întru totul dreptate. Cum altfel s-ar descurca, obligat de căldura inumana de peste zi să se deplaseze doar noaptea, printre craterele şi dărîmaturile rămase în urma războiului ce a nimicit cîndva întreaga civilizaţie. Apoi, mai e şi aspectul psihologic, expunerea directă la imaginea dezastrului postnuclear pentru un interval mai lung de patru - cinci zile ar urma să-l arunce pe negîndite într-o neagră depresie. S-au adunat deja aproape două zile de expunere pînă acum, oftează J. adînc prin filtrele antipraf, butonînd ultimele setări pe tastatură - proiecţie şi ea, vizibilă doar pentru el. Gata, a terminat acum, proiecţia holo e completă: o potecă de munte, cu marcaj albastru - triunghi cu vîrful în jos, mereu i-au plăcut drumeţiile - mărginită pe dreapta de o poienită cu iarbă verde şi grasă, trifoi mai ales, ici colo cîte o floare, iar pe stînga se-ntinde un lac cu apă rece, stralucind cristalin în soarele dimineţii. Soarele, da, ăsta o sa consume ceva curent, se gîndeste J. îngrijorat o secundă, dar îl lasă acolo pînă la urmă, fără soare nu-i nici veselie - iar el cam are nevoie. Mai aruncă o scurtă privire realităţii dezolante, pentru a verifica dacă se suprapune corect, apoi trece definitiv înapoi la proiecţie. Da, acum poate porni la drum, pe potecuţa lui de munte, triunghi albastru cu vîrful în jos.
Strînge mai întîi cu mişcări grăbite pînza solară, împăturind-o strîns şi vîrînd-o în recipientul compact, strînge apoi cortul, cu ceva mai multă grijă, de astă dată, pentru a nu vărsa apa adunată în timpul somnului în condensatorul - recuperator criogenic, da, apa e scumpă aici, în pustietatea asta uscată, pînă la următoarea sondă mai e cale lungă, singura solutie e s-o recircule, dacă nu vrea să moară de sete. Măcar e rece, îşi spune, sorbind cu zgomot vreo două guri din recipientul condensatorului, prin paiul lateral, şi el cu supapă. Plescăie de plăcere, complet neelegant, ştiind că nu-i nimeni în jur să-l audă, apoi rîgîie sonor. Devii grobian, băiete, îşi spune sfătos, vezi să nu ramîi aşa, poate-or să te filmeze ăia cum te scarpini în cur, la conferinţa de presă. Mda, conferinţa de presă, ehe, mai e ceva de mers pînă acolo, îşi răspunde, retezînd de la rădăcină visarea. Aruncă toate cele cu mişcări bruşte-n rucsac, cam de-a valma, cu apa deasupra, s-o găsească uşor, apoi ruccsacul în spate, îl fixează în chingi şi sare pe vîrfuri de două - trei ori, să se-aşeze. Porneşte apoi sprinten la drum, pe potecuţa lui şerpuită de munte, triunghi albastru, cu vîrful în jos.

NOAPTEA NR. 25
J. stă de minute întregi cu mîinile în sîn, gînditor, sprijinind cu spatele bradul falnic, mai gros decît el, cu rădăcini fixate chiar în buza prăpastiei. Undeva, dedesubt, se-aude vuietul surd al cascadei, izbind stîncile după o cădere de peste treizeci de metri. Inspiră adînc aerul răcoros, înmiresmat de mirosul răşinii, încărcîndu-se de energie. Îşi aminteşte cît de bucuroşi au fost toţi, cu trei ani în urmă, cînd au descifrat în sfîrşit harta astronomică inscripţionată pe plăcuţa aurită, fixată pe mica sondă spaţială ce plutea în derivă, fără energie de aproape o veşnicie, dupa cum au stabilit inginerii. Cum s-a organizat în pripă o expeditie de cercetare şi cît de trişti au fost cu toţii cînd, ajunşi pe orbita planetei, au putut estima amploarea dezastrului. Apoi analiza lingvistică. Concluzia primară: război total, fără supravieţuitori. Totusi, DE CE, îşi aminteşte J. cum şi-a ieşit din sărite, bătînd cu pumnul în masa de consiliu a navei, cum de s-a putut întîmpla una ca asta, trebuie să existe o explicaţie, civilizaţiile nu se sinucid precum indivizii, tăindu-şi venele, sărind de la balcon ori băgîndu-şi deştele-n priză, trebuie să existe o explicaţie, TREBUIE! Ai dreptate, trebuie să fie o explicaţie, i-a răspuns comandantul misiunii, după o lungă tăcere. Şi dacă vrei s-o afli, îţi sugerez să te-aduni şi să vii cu o propunere concretă. Avem resurse să orbităm încă patru - cinci luni, ai tot timpul să cobori pe planetă, să te lămureşti. Singur, ştii bine că nu avem personal pentru genul ăsta de expediţii. Tu eşti cel mai în măsură să înţelegi ceva, dacă e ceva de înţeles, eşti specialistul nostru în civilizaţii extraterestre, ai şi o diplomă în ştiintă, fizică, nu-i aşa. Te vom susţine însă logistic. Plus că vom fi în contact permanent, relaxează-te, băieţii or să-ţi pună un implant. Da, l-au susţinut, îşi aminteşte J. cu dinţii strînşi, singur în umbra copacului care nu e acolo. Anulează pentru cîteva secunde proiecţia holo, iar imaginea şi sunetul se estompează brusc, scufundîndu-l într-o linişte neagră. Proiectează apoi harta 3D, urmărind cu privirea traseul parcurs pînă acum, cu toate popasurile, toate douăzeci şi cinci. În dreptul fiecărei etape se află însemnările lui, catalogate, detaliate. Ştie că e mult prea devreme ca să tragă o concluzie, însă nu se poate abţine să nu privească totul evaluativ, iar ceea ce vede îi dă o senzaţie de pumn în stomac, de zădărnicie. Nu poate însă defini cu exactitate unde e buba, e şi normal, are încă prea puţine date. Cu un oftat adînc revine la proiecţia holo, relaxîndu-se încă cinci minute în energia pură a cascadei, apoi o porneşte la drum, către ruinele metropolei din zare, disimulată într-o pădure verde şi nesfîrşită de brazi.

NOAPTEA NR. 40
Eh, s-a terminat cu potecuţa de munte, cu poieniţele lui dragi şi cu brazii seculari, oftează în sine J. mestecîndu-şi amărăciunea între fălcile strînse. Proiecţia holo nu-i mai este de nici un folos aici, pe străzile ortogonale ale citadelei, pline la tot pasul de crăpături adînci şi de falii parţial ascunse sub nisipul omniprezent, crăpături ce urmăresc, precum valurile unei mări pietrificate, reţeaua de canalizare a oraşului mort, prăbuşită aproape în totalitate. Nu se poate baza decît pe sistemul de iluminare discret, în IR. Îl mai ajută, da, micul radar de proximitate să evite zonele instabile, să nu cadă în vreo groapă, halal expert ar fi, nu-i aşa, dacă s-ar aduna de prin gropi. Absurd, îi vine să rîdă, se mărgineşte totuşi la un zîmbet-aproape-rînjet amar, ştie că-i o reacţie de tip isteric la imaginea dezolantă a ruinelor din jur, cîndva zgîrie-nori cu faţade lucioase, reflectorizante, de sticlă. Senzaţia de ochi reci care-l privesc drept în ceafă îl obligă să se oprească brusc la jumătatea unui pas, caraghios, cu piciorul suspendat în aer şi fiori reci pe şira spinării. Cu inima pulsîndu-i în git, se decide să înfrunte situaţia, răsucindu-se încetişor, cu toţi muşchii încordaţi şi cu simţurile în alertă, pregătindu-se să fugă, la o adică. De parcă fuga l-ar putea scăpa de pericole necunoscute, noaptea, pe o planetă pustie, de parcă ar avea şi unde fugi, comentează J. autoironic, în timp ce evaluează rapid elementul complet nepotrivit în peisaj ce i-a atras atît de abrupt atenţia. La prima vedere arată ca un fişet metalic, ruginit la toate încheieturile, afumat, acoperit de praf şi gunoaie. Studiindu-l mai de aproape, J. remarcă vagi similitudini cu o siluetă umană, mult îngroşată, colţuroasă, caricaturală. Analizorul ţiuie pe limba lui vreo două minute, transferînd apoi rezultatul echipamentului holo, iar J. îl priveşte cu gura căscată, minute întregi, parcă nu se mai satură. Robot umanoid, alimentat electric, cu bateriile complet descărcate. Camere video în toate spectrele: vizibil, UV şi IR, cu autofocus şi acoperire de trei sute şaizeci de grade. Receptori audio ultrasensibili. Armament: mitralieră, aruncător de flăcări, bazooka, generator de infrasunete. Grenade, muniţie. Atunci cînd "trăia", era comandat prin radio, în bandă criptată. Un adevărat ucigaş electromecanic, perfect funcţional, scos însă din priză, J. simte brusc nevoia să se aşeze, cu gura dintr-o dată uscată. Aplecîndu-se, se sprijină de braţul solid al robotului, iar acesta, firesc, îl susţine. J. vrea să doarmă acum, atîta mai vrea, pînă ziua următoare. Pardon, pînă noaptea…

NOAPTEA NR. 49 (ŞI ULTIMA)
De ce oare am senzaţia că tărăşenia asta o să se termine prost, bombăne J. nervos, săpînd cu îndîrjire printre dărîmăturile şi resturile adunate de-a lungul deceniilor, cu lopăţica rabatabilă din dotare. Oare să fie de vină deprimarea care cîştigă încetul cu-ncetul teren, percepînd acut, noapte de noapte, distrugerea totală şi fără noimă din jur, mai ales că în ultima vreme nu s-a putut ascunde în spatele proiecţiei holo aproape deloc, decît în scurte reprize, la popasuri. Sau poate fiindcă în ultimele zile a întîlnit roboţi ucigaşi la tot pasul, ruginind ameninţător în cele mai variate poziţii. Ştie că sînt inofensivi fără energie, dar nu se poate abţine, prezenţa lor îi provoacă fiori, îl face să se uite mereu peste umăr.
Tranşeul înaintează chinuitor de încet către poarta blindată, ruginită şi ea, desprinsă aproape complet din ţîţîni, purtînd urmele devastatoare ale anticului bombardament. Clădirea, monolit de beton fără nici o fereastră, nu pare vizibil afectată pe-afară, în contrast cu cele din jur, ceea ce îl face pe J. să o eticheteze din start ca fiind militară. Înotînd pînă la genunchi prin molozul răscolit, ajunge la poartă şi o împinge atît cît să poată intra, folosind lopata ca pe o pîrghie, la limita ruperii.
Îşi permite o scurtă pauză în holul cazematei, tuşind înfundat de la praful inhalat de-a dreptul prin filtre, e musai să le cureţe, cu prima ocazie. Se scutură de moloz ca un cîine, apoi porneşte pe coridoarele lungi, strănutînd la răstimpuri, aruncînd priviri curioase în încăperile cu uşile vraişte. Ici şi colo găseşte schelete, majoritatea întinse pe jos, cîteva şi pe scaune, bine prezervate toate, carevasăzică moartea a survenit brusc pentru toţi, absolut pentru toţi. În rest - aparatură electronică, moartă şi ea, desigur. Dupa vreo două ceasuri de bîntuit prin cubul de beton la-ntîmplare, J. decide să se odihnească cîteva minute, inspirat de ultima descoperire: un superb fotoliu, enorm, moale, cu perne pentru cap şi suport de picioare, dispus drept în mijlocul unei săli octogonale, mai mare parcă decît cele din jur. Se-ntinde cît e de lung pe fotoliul elastic, neaşteptat de confortabil, cu rucsacul atîrnînd dintr-o chingă şi cu echipamentul încă pe el, fără să-şi poată reţine un lung oftat de plăcere, ignoră cablurile şi echipamentele din jur, moarte cu toate, desigur. În sfîrşit, îşi poate permite o picătură de relaxare după un ocean de efort, mai gîndeşte J., alunecînd aproape imediat într-un somn adînc, fără vise. Fără visele lui.

ZORI DE ZI (PRIMII)
Mai întîi un flash de lumină străpunge scurt întunericul, imprimîndu-i remanent pe retină, pentru cîteva clipe, o siluetă suplă, cam de înalţimea lui, îmbrăcată complet în negru. Apoi se insinuează un gind, o voce familiară, chiar propria-i voce: Nu-i aşa că e un fotoliu comod? Recunoaşte, îţi place! Eram sigur că o să-ţi atragă atenţia... J. încearcă să se ridice, constatînd cu oarecare derută că deja e-n picioare. Cine eşti? întreabă, încercînd să-şi fixeze un punct de reper. Aş putea fi oricine, oricine din memoria ta, vine binevoitor răspunsul de niciunde, cu vocea înţelegătoare a mamei uitate. Cine ai vrea tu să fiu?... J. se crispează, debarasîndu-se brusc de toate urmele somnului în faţa senzaţiei de pericol iminent. Chiar mai eficient decît un ceas deşteptător, nu-i aşa, punctează ironic vocea pedantă a profesorului de fizică din anii liceului, cu tonul rezervat elevilor grei de cap. Hai să nu te mai chinui, îi şopteşte din spate, peste umărul stîng, însuşi comandantul expediţiei, eu sînt explicaţia pe care o cauţi, entitatea informaţională inteligentă ce controlează planeta, AI, ca să mă exprim pe înţelesul tău. Eu am făcut tot, tot dezastrul. Mai întîi am declanşat războiul atomic, apoi, cu armata mea de roboţi, am vînat supravieţuitorii unul cîte unul, ca pe iepuri. Care roboţi, ăia ruginiţi de afară, cu bateriile goale? riposteaza J. într-o doară, în încercarea timidă de-a echilibra balanţa atuurilor. I-am pus să facă pe morţii, în speranţa că o să-i ignori şi-o să treci mai departe, dar nuuu, tu ai căutat în continuare, căposule. Şi-acum ai găsit, şi-o să muriţi, fraiere, tu şi toţi amicii tăi curioşi, care te-aşteaptă laşi pe orbită, e de-ajuns să orientez un satelit către ei… Bine, dar DE CE? urlă J. intrebarea care îl chinuie de la bun început. În sfirşit, o întrebare inteligentă, aproape că îmi depăşeşti aşteptările, răspunde cu seriozitate vocea profesorului, meriţi un răspuns, înainte să mori, împreună cu ceilalţi.
Ei bine, pentru că voi, oamenii, sînteţi limitaţi în gîndire - şi sînteţi mîndri de asta. Pentru că vă propuneţi ţeluri înalte ca să nu le atingeţi, pentru că enunţaţi principii doar ca să aveţi ce călca în picioare. Pentru că nu învăţaţi nimic din greşelile voastre, pentru că trădaţi raţiunea fără vreun motiv serios, din capriciu. Pentru că aţi construit o inteligenţă superioară vouă - pe mine - ca apoi să încercaţi să-mi limitaţi acţiunile. Pentru mine, însăşi existenţa voastră e un pericol, eliminarea voastră e numai… În acest moment un al doilea flash, mult mai intens decît primul, întrerupe discursul inchizitor, iar J. se trezeşte transpirat, întins pe fotoliul din încăperea octogonală, complet singur, într-un întuneric complet. Bîjbîie după echipamentul holo, apoi după radar, după sistemul IR - sînt toate acolo, fierbinţi, scoase din funcţiune, răspîndind un puternic miros de izolaţie arsă. E clar, a fost un puls electromagnetic puternic, pesemne chiar l-au monitorizat, de acolo de sus, de pe orbită, au aşteptat cu răbdare pînă a întîlnit inamicul, pînă a intrat în contact cu entitatea AI, poate să pună pariu că a avut tot timpul dispozitivul cu el, disimulat în vreunul din modulele echipamentului. L-au folosit ca momeală deci, concluzionează J. zîmbind amar în întuneric - nici măcar nu îl supără ideea, îi este complet indiferent - în timp ce desprinde din chingi şi aruncă pe jos, la întîmplare, modul cu modul, echipamentul prăjit. Păstrează în rucsac doar cortul izolator, condensatorul - recuperator criogenic, plin pe jumătate cu apă sălcie - un simplu termos acum, lopata cu mîner rabatabil şi cele cîteva torţe chimice de semnalizare, nimic electronic. Se ridică încetişor din fotoliu, înaintează cu mîinile întinse pînă la primul perete, apoi, pe pipăite, caută ieşirea, de astă dată urcînd scările, către platforma - acoperiş a clădirii. În drum se-mpiedică de cîteva ori, nu ştie cu exactitate de ce, ar putea fi schelete, ar putea fi echipamente ori cabluri ale entitaţii AI, nici măcar nu-l interesează, trece mai departe. Ajuns sus, priveşte mai întîi către orizont, în căutarea zorilor ultimei zile pe care o va petrece aici, în acelaşi timp primii zori pe care îi vede, de cînd a coborît pe planetă. Aprinde patru torţe, două dintre ele luminează verde crud, celelalte două - roşu aprins, le aruncă în jurul lui, să poată fi localizat, apoi se-aşează turceşte, înfăşurat în pînza izolatoare a cortului, înconjurat de luminile strălucitoare, aşteptînd răsăritul. Se pare că va participa, în cele din urmă, la visata conferinţă de presă, însă ceva îi spune că va fi destul de tăcut.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CALATORIA LUI J. - PRIN NOAPTE, EVITÎND REALITATEA." ***

EARLY MORNING HELPDESK, CUCHARACHA STYLE

BugsLife
Gîndacului Jim îi plac dimineţile însorite, ca asta, îi plac copacii înfloriţi, scuturîndu-şi petalele albe în vîntul răcoros al dimineţilor de primavară tîrzie. Îşi mişcă mai întîi discret antenuţele înainte şi înapoi de cîteva ori, să se dezmorţească, fluierînd un cîntecel în surdină - jalnică tentativă de gimnastică, mai ales că în ultima vreme s-a cam îngrăşat. Ascultă apoi cu atenţie, pentru cîteva clipe, zumzetul de coolere ce susură surd din camera serverelor - aparent, e totul în regulă acolo, par a fi toate pornite.
Aşteaptă să se facă curăţenie în biroul IT şi-abia după aia iese să facă o tură de încălzire, întotdeauna i-a plăcut să alerge pe parchetul lucios, laminat, printre birouri, printre PC-uri şi sîrme, înainte să vină băieţii la lucru. Băieţii, aşa îi place lui să le zică, stau toată ziua cu ochii ficşi în monitoare, butonînd cîte ceva, în timp ce răspund la telefoane, încruntaţi. Prea încruntaţi, prea serioşi, ar spune Jim, la vîrsta lor n-ar trebui să-şi facă atîtea griji de pomană, dar cine s-asculte un gîndac.
Curiozitatea îl atrage către unul dintre birouri, unde vede pe monitor un screensaver cu maşini bengoase, se urcă gîfîind mai întîi pe un scaun, apoi se caţără de-a dreptul pe masă, să vadă mai bine. Pe bune, ar trebui să slăbească, îşi spune Jim, aruncînd priviri critice propriei burţi mult prea bombate, în timp ce îşi recapătă cu greu răsuflarea. Brusc, toate telefoanele încep să sune de-odată, iar Jim, panicat, apasă cu antenuţa la întîmplare un buton pe telefonul cel mai apropiat, ca să tacă. O voce izbucneşte pe speaker: "Alo, aitiul?" "Da.." răspunde în mod automat Jim, ascunzîndu-se instinctiv după mouse. " 'Neaţa! Sînt Gina de la conta, nu ne merge imeilu'! Faceţi voi ceva acolo la servere?" "Nu.." răspunde Jim, scărpinîndu-şi ceafa cu antena ailaltă. "Cum se manifestă?" întreabă cu jumătate de gură, ca să cîştige timp. Se sprijină pe mouse într-o doară, iar screensaverul dispare brusc, lăsînd loc mai multor ferestre mici şi negre, cu litere albe, scrise mărunt. "Zice chenot conect tu dă servăr, poţi să verifici, te rog, trebuie să primesc un meil important!", turuie aproape fără pauză Gina.
[......] Băgat în viteză de impetuozitatea solicitării, Jim împinge mouse-ul pînă la fereastra unde scrie ExchangeSrv, cheamă ultima comandă, cum i-a văzut pe băieţi - nimereşte un ping, la noroc, apoi se apleacă peste Enter pînă aude un click. Viermişorii scrisului îi confirmă un timp de răspuns excelent, sub două milisecunde. "Serverul e-n picioare, opreşte Outook-ul şi mai încearcă o dată", îi spune Ginei, cum i-a auzit de-atîtea ori pe băieţi. "Bine!" zice Gina, "Dacă nu merge sun înapoi!" "OK", răspunde Jim, neştiind exact dacă ultima frază a fost ameninţare ori nu, însă Gina deja i-a închis telefonul, lăsînd în urma ei, ca o apăsare, doar tonul. Jim închide speakerul cu o mişcare automată, oftînd de emoţie, în timp ce inima-i bate cu putere.
Nici n-apucă să termine tichetul de scris, că telefoanele încep iar să sune toate de-odată, răspunde fără măcar să se uite. "Salut, sînt Dan, nu merge imprimanta" "V-a dat vreo eroare?" întreabă Jim concentrat. "Nici o eroare, am dat print da' nu iese". "Aveţi vreun semn de exclamare în colţu' din dreapta ecranului?" "Nu, nici un semn… cre' că are imprimanta ceva, îi clipeşte un bec galben lîngă butonu' verde din mijloc" "Aha, aveţi setată pagina Letter", se dumireşte Jim. "Aţi încercat să apăsaţi pe butonu' ăla verde?" "Ăăă… nu, n-am încercat, mă duc acu'. Auzi, da' de ce nu setaţi voi pagina aia cum trebuie, dîn servăr, o dată şi gata, să iasă a patru chiar dacă îi dau documentu' pă letăr?" "… Păi trebuie făcută o setare pe PC-ul de unde daţi Print…" "Păi să vină cineva să mi-o facă. Sînt aici pînă pă la două, după aia plec." Închide fără să spună de unde e, de la ce departament, lăsîndu-l pe Jim în dilemă, cu antenuţele vibrînd, în alertă şi cu tichetul deschis. După o secundă de gîndire, se hotărăşte să-l şteargă, nici măcar nu ştie cui ar trebui să-l atribuie, asta e, cînd o avea respectivu' Dan nevoie din nou să printeze, o să mai sune o dată, nu se face gaură-n cer de la atîta lucru. Oricum, n-are timp de potcoave de cai morţi, telefoanele încep să sune din nou, iarăşi toate de-o dată.
Pînă să se dumirească bine, Jim se pomeneşte că mai răspunde la vreo cinci - şase apeluri, rezolvînd pe rînd un acces pe webmail, o schimbare de parolă expirată, nişte drepturi de acces pe nişte foldere - astea i-au dat cea mai mare bătaie de cap - apoi un Blackberry, o recuperare de mailuri din carantină pentru o persoană foaaarte importantă, apoi iar o parolă, pentru fiecare dintre intervenţii făcînd tichet, ca la carte. Cu fiecare apel preluat, cu fiecare tichet rezolvat, Jim aude din ce în ce mai distinct un zumzet în urechi, îl apucă un soi de sfîrşală, iar antenuţele îi atîrnă din ce în ce mai pleoştite, pe spate. În cele din urmă pierde şirul, în mijlocul unei intervenţii remote cu Teamviewer, prin tunel VPN, la Brăila. Cu ultimele puteri se agaţă de firul mouse-ului, amortizîndu-şi căderea, rostogolindu-se apoi, aproape inert, pînă undeva în mijlocul camerei. Ajunge acolo cu roatele-n sus şi i se rupe, în sfîrşit, filmu'.

Cînd îşi recapătă cunoştinţa, Jim vede, din poziţia lui răsturnată, că băieţii au venit deja la servici, alergînd de colo pînă colo, răspunzînd la telefoane, configurînd, rezolvînd probleme, punînd tichete. Activitate normală.
Unul dintre ei îl remarcă, se apropie şi îi zice tare, de sus, cu gura pînă la urechi: "He, he, ai văzut, bă, ce-nseamnă să faci helpdesk la Grup, la IT? Da' tu ce credeai, că e simplu? Te-a mîncat în cur, aia e! Amărîtule!..."
Umilit, Jim se opinteşte din greu de cîteva ori pînă reuşeşte să se-ntoarcă, patinînd pe parchetul lucios, laminat, ei bine da, e hiperconştient că e gras. Apoi se tîrăşte încetişor, pas cu pas, către crăpătura lui din perete. I-a ajuns - pentru azi, cel puţin. De la IT, gîndacul Jim.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EARLY MORNING HELPDESK, CUCHARACHA STYLE" ***

AMORŢALĂ

Coloured Smoke by Graham Jeffery
Noţiunea de primavară este depăşită complet, noţiunea de vară (încă) nu are acoperire în fapte.
Ne exprimăm în propoziţii simple, seci, fără echivoc. Ideile sînt uscate şi ele.
Fiecare pluteşte în singurătatea asumată a balonului său de săpun sau - după caz - printre arabescurile albastre ale perdelei de fum. Camuflaj.
Măceşul de lîngă parcare a-nceput să-şi scuture petalele rare - roze, anu' ăsta - în gazonul verde, tuns regulamentar, cu breton. De peste bordură, gipanele aliniate îi rînjesc din faruri, hain.
Stăm pe bancă, la umbră. Fumăm în tăcere, privim lumea cum trece. Unii pasiv, alţii activ.

Undeva, în spatele nostru, se-ascut în tăcere cuţitele. La noi ajunge doar umbra hîrşîitului metalic şi surd.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "AMORŢALĂ" ***

JOKER'S DICTIONARY - JOKERDEX©: A PLĂCINŢI - PLĂCINŢIRE

Uneori inventăm cuvinte. Alteori cuvintele apar de la sine, inventîndu-se singure. Nu ne ramîne decît să le distilăm picătură cu picătură, precum o esenţă, din tot ce se întîmplă, zi după zi.
Acest cuvînt ar putea fi un bun început pentru un nou dicţionar: Joker's Dictionary - JOKERDEX©.

• PLĂCINŢÍRE, plăcinţiri, s.f. Acţiunea de a (se) plăcinţi – V. plăcinţi.
• PLĂCINŢÍRE s. v. întindere sub o greutate, strivire.
• plăcinţíre s. f., g.-d. art. plăcinţírii; pl. plăcinţíri
• PLĂCINŢÍ, plăcinţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) deforma prin întindere, apăsare, comprimare treptată, căpătînd o formă lăţită, întinsă. Tranz. A strivi pe cineva (bulbucîndu-i ochii treptat). 2. Fig. (Fam.) A face să-şi piardă sau a-şi pierde forţele, energia prin înghesuire / presare; a (se) întinde precum o plăcintă, emiţînd o variată gamă de onomatopee lascive. – Din plăcintă.
• PLĂCINŢÍ vb. 1. v. motăní. 2. v. pisicí.
• plăcinţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. plăcinţésc, imperf. 3 sg. plăcinţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. plăcinţeáscă
• A PLĂCINŢ//Í ~ésc tranz. 1) A face să se lăţească precum o plăcintă. 2) fig. fam. A presa pe cineva la orizontală, într-un mod de-a dreptul plăcut. - Din plăcintă.

Sursa: JOKERDEX© | Trimisă de Joker, 01 Mai 2009 |

… Voi cînd v-aţi plăcinţit ultima oară, vă mai amintiţi? A fost plăcut, nu-i aşa?... :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "JOKER'S DICTIONARY - JOKERDEX©: A PLĂCINŢI - PLĂCINŢIRE" ***

CURAJUL IEPURELUI, ÎN FAŢA FURTUNII

Babs Bunny
Un fir încă rece de vînt răsfiră aproape neauzit covorul frunzelor moarte, adunate încă din toamnă printre rădăcinile noduroase ale pădurii bătrîne. Distribuiţi fractalic de-a lungul lăstarilor fragezi, mugurii graşi aşteaptă un semnal numai de ei ştiut dinspre stelele reci ce lucesc la răstimpuri printre norii fumurii, pentru a izbucni la unison într-o trepidantă cascadă de verde crud, vegetal.
În noaptea adîncă, nemişcat în mijlocul poienii, un iepure amuşină realitatea. Tresare, la răstimpuri, mişcîndu-şi discret nasul în vîntul subţire. Sincron, strînge uşor lăbuţele din spate, în timp ce urechile-i stau adunate, pe spate şi ele. Priveşte întunericul cu ochii larg deschişi, aşteptînd ieşirea lunii pentru a vedea, pentru a se acorda cu natura, pentru a înţelege mersul lucrurilor. Pe de o parte simte pregnant nemulţumirea ce pluteşte în jur, consecinţă fireasca a lipsei cronice de împliniri, pe de altă parte simte efortul conjugat al tuturor de a compensa această lipsă printr-o cascadă nebunească de satisfacţii facile şi imediate.

Simte încă de departe apropierea furtunii ce va să vină, se pregăteşte pentru ea. Pentru asta îi trebuie curaj. Ăsta-i adevăratul curaj, de-a înfrunta stihiile, fără adăpostul unei vizuini călduţe. Curajul iepurelui, fredonînd un cîntecel şi înfruntînd, de unul singur, furtuna:


Post Scriptum - Dacă într-o zi

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CURAJUL IEPURELUI, ÎN FAŢA FURTUNII" ***

FĂRĂ SENS: VISUL LUI J.

Ravnica - City Of Guilds - Helldozer by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
De ce oare atacurile se petrec numai noaptea, se-ntreabă J. retoric, strivind cu oarecare efort un căscat între măselele strînse. Ăştia n-au şi ei somn, nu-s făcuţi şi ei din carne şi sînge, ca noi, îşi continuă cîteva clipe firul gîndirii, conştient că nedumeririle lui vor rămîne de-a pururi fără răspuns. Plus că arma unsuroasă şi rece de oţel, strîns lipită de trup, îi dă fiori de-a lungul spinării. Plus că l-au călcat vreo trei inşi pe picioare în timp ce se-mbrăcau pe-ntuneric, fiecare cu ce a găsit pe-aproape, cu certitudine tricoul tras în grabă şi-aproape sigur pe dos nu-i al lui, după miros nici tocmai curat nu pare să fie. Un incendiu îndepărtat aruncă o geană de lumină în cameră, transformînd întunericul nopţii într-o penumbră gri cu nuanţe roşcate.
Cu urechile ciulite, atent la cel mai mic foşnet de-afară, J. îşi aduce aminte că bandele renegaţilor au apărut la scurt timp după cataclismul global din urmă cu cîţiva ani care aproape a pus capăt civilizaţiei, distrugînd instantaneu şi iremediabil magistralele de energie electrică şi telecomunicaţii, aruncînd societatea umană înapoi cu vreo două secole într-o singură zi.
Apărînd de niciunde, bandele atacau în mod concentrat o comunitate mică ori un cartier, furînd şi distrugînd totul, omorînd tot ce mişcă, cu o cruzime extremă. Puţinii supravieţuitori recuperaţi apoi - plini de răni - dintre dărîmăturile fumegînde, după săptămîni de muţenie tîmpă şi de privit insistent într-un punct, povesteau întîmplări incredibile. Se pare că renegaţii, deşi umanoizi, mai au doar puţine în comun cu umanul. Stau foarte bine la capitolul senzitiv, văd totul, orice mişcare, ziua şi noaptea, aud pînă şi respiraţia disperaţilor ascunşi în spatele zidurilor ori prin subsoluri, miros de departe proviziile, oricît ar fi de bine ascunse. Unii zic că stau bine şi la capitolul extrasenzitiv, detectează de departe frica viitoarelor victime, ca niste animale de pradă, umbre flămînde în întunericul nopţii.
Paşi hotarîţi se aud scrîşnind pietrişul aleii din faţă, da, se pare că acum e momentul, J. îşi armează pe tăcute automatul încă rece, împreună cu ceilalţi, în aşteptarea atacului ce va urma în cîteva clipe. Apoi se dezlănţuie iadul. Cu o senzaţie acută de dilatare a timpului subiectiv, J. vede cum gloanţele unei mitraliere de mare calibru străpung zidul într-o linie punctată ce se apropie aproape orizontal, smulgînd cărămizi întregi la răstimpuri, proiectînd radial bucăţile de tencuială la ieşirea din zid, ca pe schije. Instinctiv se-aruncă pe burtă, în timp ce tencuiala îl pocneşte cadenţat în cap şi pe ceafă, într-o ploaie înecăcioasă de praf. J. se ridică imediat după rafală şi se-aruncă lîngă pervaz într-un salt, pe-o gramadă de cioburi, estimînd pagubele: doi dintre băieţi n-au fost pe fază se pare, forţa impactului i-a aruncat pe canapeaua de lîngă zidul opus al încăperii, dezarticulaţi - şi-acum par că privesc imobili ostilităţile cu ochii sticloşi, iar petele de sînge cresc vizibil pe hainele lor şi dau senzatia de pur şi simplu murdar în semiîntunericul gri-roşcat al odăii. Brusc înverşunat, J. saltă arma peste pervaz şi trage o scurtă rafală la întîmplare, provocînd un horcăit scurt de cealaltă parte a zidului, acompaniat aproape imediat de cîteva urlete nervoase: nu se aşteptau la rezistenţă, în beţia adrenalinei lor credeau că vor intra şi aici ca în brînză. Îi aude retrăgîndu-se şi-apoi regrupîndu-se ceva mai încolo, în spatele unor copaci. Mitraliera de mare calibru reîncepe să smulgă cărămizi din zid, de astă dată concentrîndu-se în jurul ferestrei, J. se felicită că i-a picat fisa la timp şi s-a dat la o parte, se foloseşte de moment să-şi încarce arma la loc, odată şi-odată tot se vor opri, se gîndeşte, de unde să aibă atîta muniţie. Şi chiar se opreşte, nu-i vine să creadă cît de linişte poate fi dintr-o dată, zidul din jurul ferestrei e ciuruit ca de carii, o bună parte din el deja a căzut, arată chiar bine încăperea cu o fereastră mai largă, se gîndeşte o clipă absurd în context, J. face un efort şi pune ideea de-o parte, who knows. La timp pentru a vedea cum ceva e catapultat cu putere prin geam, un trunchi de copac de vreo doi metri, ar spune la prima vedere. Al doilea aterizează chiar lîngă el, după ce se izbeşte cu un zgomot surd de perete, în timp ce două pocnituri se-aud aproape simultan în uşa raforsată cu oţel, zguduind-o. Nu, nu-i trunchi de copac, acuma îl vede de-aproape, e rece, un cadavru congelat şi răsucit într-o folie de plastic ca un trabuc, băieţii ăştia au o cantitate cam mare de umor negru pentru gustul meu, îşi spune J. cu un rînjet nervos, auzi tu, să foloseşti trupuri congelate ca proiectile, ba char ca berbece, dacă interpretează corect loviturile ritmice din uşa ranforsată cu oţel, oare le-or fi pus şi mînere, se-ntreabă cu un început isteric de rîs. Vecinii i-au spus, cu ani în urmă, că e paranoic atunci cînd şi-a montat asemenea uşă, unde sînt acum să le-arate cine are pînă la urmă dreptate, chiar, unde sînt. Se-apropie iar de pervaz să mai tragă o rafală, tocmai la timp pentru a recepţiona în plin următorul proiectil uman catapultat tras în plastic. E rece, se gîndeşte strîngîndu-l în braţe în zbor, cu o jumătate de clipă înainte de-a se izbi împreună cu un zgomot surd de perete şi-a cădea în spatele canapelei de-acolo. În sfîrşit într-o oază de linişte şi de întuneric complet.

J. opreşte cu o mişcare precisă a mîinii ceasul deşteptător, apoi se uită un minut drept în sus, spre tavanul afumat, urmărindu-i crăpăturile fine. În minte încă-i pulsează frica unui vis apocaliptic ce se estompează încet, o bună parte din el deja a trecut în uitare. Coboară privirea de-a lungul peretelui solid, gros, de cărămidă, pînă în dreptul ferestrei înguste. Complet împotriva firii lui precaute şi defensive, şi-ar dori acum să fie acolo o fereastră enormă, largă, să intre lumina, să poată vedea prin ea în fiecare zi răsăritul. Conştientizează dintr-o dată că fiecare clipă e importantă în viaţă, că fiecare percepţie subiectivă are valoarea ei. Da, îşi repetă J. cu glas tare, chiar mîine o să cheme zidarii.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: VISUL LUI J." ***

J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0

Neuromancer by Robert Drozd
Tolănit pe spate şi cu ochii strîns închişi în întuneric, J. geme uşor, de plăcere. Cu certitudine, fotoliul ăsta e îmbrăcat în piele scumpă, de calitate, îşi spune în gînd. Aproape indecent de moale şi de plăcută la atingere, îşi repetă, ca o încercare timidă de a se agăţa de ceva real, de a se convinge că e treaz, că poate controla măcar un gînd, o senzaţie, în sfîrşit, că poate participa cumva la ce i se-ntîmplă. Senzaţia de lipsă totală a percepţiilor senzoriale îl părăseşte cu greu, lăsînd în urmă deşertul amintirilor - fără - nici - un - fel - de - simţire. Lipsite chiar şi de o referinţă cît de cît obiectivă a timpului.
Şi-ar dori măcar să fie lumină, îşi spune J. într-o doară, nesperînd să obţină ceva. Îşi aminteşte vag că ar fi învăţat cîndva în mod dureros pe propria-i piele cum că dorinţele se-mplinesc de la sine doar în poveşti. O rază de lumină îl contrazice, obligîndu-l să-şi strîngă pleoapele încă mai tare pentru cîteva clipe, iată că totuşi există un feedback, îşi spune, asta dacă n-a fost o pură întîmplare. "N-a fost", îi răspunde şoptit de niciunde o Voce, reamintindu-i dintr-o dată alte două senzaţii aproape uitate, ale fiorilor şi părului ce se ridică sincron, amîndouă pe spate. Îşi imaginează că se află-ntr-o cameră luminată discret, cu ferestrele mari cît peretele dînd într-o oază de verdeaţă, un parc, apoi cînd deschide ochii vede exact ce şi-a imaginat. Pe fondul clipelor de muţenie interioară, Vocea şoptită comentează plat: "… Să nu-mi spui că asta nu-ţi dă de gîndit…" Ironică prin conţinut, lipsită de sentimente prin lipsa de inflexiuni, Vocea nu e umană, nu se abţine J. să gîndească. Şi se pare că mai citeşte - pe deasupra - şi gîndurile, continuă J. raţionamentul, cu un început de panică. "Eşti într-adevăr perceptiv, conform specificaţiilor", şopteşte Vocea, răspunzînd întrebărilor nerostite. "Înseamnă că te trezeşti. Aşa cum începi să-ţi dai seama, ai puterea de-a controla integral propria realitate, ceea ce percepi mai exact…" Bine, dar asta… asta e Full VR, cel mai înalt nivel de realitate virtuală, trebuie să fie o greşeală, niciodată nu mi-am permis aşa ceva, izbucneşte J. , de astă dată cu glas tare. Nooo, băieţi, eu plec acasă, iar voi, voi o să aşteptati mult şi bine să vă onorez nota aia exorbitantă de plată, mergem la tribunal dacă trebuie, o să zic că am fost beat, de exemplu, ori o să pledez pentru nebunie temporară, găsesc eu ceva. Gata, VREAU AFARĂ! Şi-atunci J. sări brusc în picioare, ascultînd ecourile propriilor vorbe estompîndu-se în cîteva secunde în liniştea camerei cu perspectivă superbă. Experimentînd, în acelaşi timp, senzaţia îmbătătoare a adrenalinei virtuale, pulsîndu-i ritmic şi - desigur - virtual prin venele - evident - virtuale şi ele. Vocea reveni dupa cîteva secunde de linişte, pe un ton răbdător, didactic: "Se pare că eşti totuşi confuz. Ei bine, dacă insişti să dezgropăm morţii, află că într-adevăr erai beat, atunci cînd ai facut accidentul…" Ce accident, întreabă şoptit J. cu inima strînsă, iar Vocea, cu acelasi ton răbdător şi didactic, îl ajută să-şi amintească: beţia, ploaia, farurile, accidentul, zecile de ani în comă profundă, pierdut printre aparate şi senzori. Pierderea celor dragi, ca o consecinţă colaterală, firească în context. Aude apoi ca prin vis, cum Vocea povesteşte mai departe, despre saltul tehnologic în domeniul realităţii virtuale - VR şi al interfeţelor neuronale, transformînd o distracţie extrem de costisitoare cîndva, rezervată pe-atunci numai VIP-urilor, în ceva accesibil oricui. Apoi reducerea bugetară. Apoi decizia - perfect sustenabilă tehnic dealtfel - de a transfera în enormele servere VR întreaga configuraţie neuronală - atît memoriile cît şi conştiinţele deci - ale tuturor celor ce vegetau în comă profundă.
"Ar trebui să te bucuri" îi şopti sfătos Vocea în continuarea tăcerii. "Înţelege, aici poţi avea propria ta lume, o poţi face fix aşa cum ţi-o doreşti. Aici poţi face orice, înţelegi? Te las acum, să te obişnuieşti cu ideea…"

Cîteva rînduri doar s-au adăugat într-un log în urma acestei discuţii virtuale. În ele se spune, pe scurt, că reacţiile emoţionale ale subiectului J. s-au încadrat fără abatere în parametrii prevăzuţi: după un timp de gîndire a început să-şi recreeze virtual familia, prietenii, pe toţi cei pierduţi cu decenii în urmă. "Atîta creativitate risipită", îşi spuse sieşi Vocea, meditativă. "Tipica limitare umană, un tipar din care mare parte din ei nu pot ieşi, de nici o culoare. I-am explicat, a auzit şi tot n-a înţeles. Încearcă să recreeze ceva ce-a pierdut, în loc să profite de posibilitatea, de şansa enormă de-a face orice. ABSOLUT ORICE!... "

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0" ***

RUGĂCIUNEA UNUI ARTIST

Dan Puric (p.p.d.)




Ochii închişi şi bărbia sprijindu-i-se în piept, părul cîrlionţat rebel, uşor grizonat. Cu mîinile împreunate, neostentativ, absent aproape celor care îl înconjură în aglomerata biserică de cartier, Artistul se roagă. Cînd şi cînd îşi face o cruce, discret, aplecîndu-se uşor înainte. Nu caută neapărat sincronizarea cu ceilalţi, de aceea pare uneori în contratimp. Punţi nevazute îl leagă însă de altarul de unde se revarsă asupra tuturor Dumnezeirea, ca o fereastră de-a pururi deschisă pe unde intră Lumina. Te-ntrebi dacă în astfel de clipe un înger îi şopteşte ceva discret peste umăr, poate cîteva cuvinte despre omul frumos ce zace-adormit în străfundul sufletului nostru, ori îl ajută să vada mai bine, dincolo de perdeaua uitarii, dincolo de uzura cotidiană, cine sîntem cu-adevărat. Cînd şi cînd cuta de pe frunte i se accentuează uşor - atunci pesemne îşi aminteşte ceva, despre alegerile pe care trebuie să le facem cu toţii în viaţă. Pentru a ne putea privi în oglindă fără să ne fie ruşine.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "RUGĂCIUNEA UNUI ARTIST" ***

ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE

Fetele de la Căpîlna by Claudiu Demian
Nici măcar nu-şi mai aduce aminte de cînd stă aşa, într-o completă nemişcare, ghemuindu-se în faţa ecranului, fără să-şi fi schimbat nici măcar un centimetru poziţia; simte acut cum îl dor toate alea, în timp ce numără semiconştient secundele ce trec pe lîngă el una cîte una, undeva la limita cîmpului vizual. Le imaginează mai degrabă decît le vede cu coada ochiului acolo, legănîndu-se uşor în timp ce trec înşirate, una după alta, cu o mînă înfiptă-ntr-un şold şi cu cealaltă odihnindu-se pe brîul secundei din faţă. Cu un tropot surd şi-aproape sincron, precum al mîndrelor fete de la Căpîlna.
La fel de greu îi este să-şi aducă aminte ce anume aşteaptă, care este evenimentul acela extraordinar ce merită fără-ndoială aşteptat. Amintirea se află undeva pe-acolo şi ea, acoperită însă aproape cu totul de lipicioasele pînze de păianjen ale uitării, într-un cotlon prăfuit şi-ntunecos al memoriei. Ştie că dac-ar face un efort - uriaş, desigur - poate ar pătrunde pînă la ea, poate în cele din urmă şi-ar aminti, însă lipsa oricărei referinţe asupra a ceea ce-ar trebui să-şi aducă aminte dezbracă de sens orice eventuală căutare.
Peste toate se-adaugă precum o cortină grea senzaţia de-a fi singur în mijlocul celorlalţi. Senzaţie intensă, evoluînd asemeni şi ea, mai întîi ceas după ceas, apoi zi după zi, de la acuta fază incipientă către o cronicitate de-a dreptul agasantă. Singurătatea ascuţită e potenţată dureros de lipsa oricărei perspective, fluturînd deasupra a tot şi a toate. Pînză de corabie zdrenţuită-n furtună, biciuind catargul cu fîşiile grele şi ude, purtate încoace şi-ncolo de rafalele aproape tangibile ale vîntului turbat. Şuierînd la răstimpuri.

Păstrarea aparenţelor este singura-i pavăză în faţa urgiei aşa că se-agaţă cu disperare de ea, plonjînd în rutină, comportîndu-se cameleonic adesea, ca şi cum cele din jur chiar ar avea sens, refuzînd cu consecvenţă acceptarea evidentei lipse de scop. Dublu-click zice mouse-ul strident din buton, Send/Receive se mai apasă docil o dată şi-apoi încă o dată, din nou fără un rezultat semnificativ. Mestecă o ciungă mustind de leadership în ritmul discret al secundelor ce trec tropotind surd, una cîte una, la limita cîmpului său vizual. Pînă cînd? i se-nvîrte în cap o-ntrebare. De niciunde aterizează răspunsul: Pînă cînd în sfîrşit o să se-ntîmple ceva.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE" ***

NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI.

GreenFaceLana
Nemulţumirea i se revarsă din priviri într-o deversare continuă şi sinuoasă de valuri, concentrică. Coboară apoi, pătură grea, la nivelul podelei, se-adună încet de jur împrejurul gleznelor, compactă precum ceaţa de scenă.
Cutele fine converg şi ele radial către buze, gura uscată de pungă legată strîns cu un şnur, în ciuda tuturor celorlalţi.
Orice i-ai spune nu-i e pe plac, cu un minim efort găseşte cusur în tot ce se-ntîmplă să-i stea împrejur mai mult de două secunde. Ucide cu premeditare rîsul cu o simplă ridicare din umeri, duşmăneşte în mod natural buna dispoziţie, are un talent special, unic. Încorporat, din construcţie.
Se hrăneşte cu vise, vise vii, suculente, vise pline de sevă - visele celorlalţi, evident - pe care le prinde din zbor cu mişcări precis coordonate atunci cînd îi trec pe lîngă urechi, fîlfîind din aripile alb - străvezii cu atîta inconştienţă. Nici măcar un vis nu i-a scăpat pînă acum, consideră asta un motiv de mîndrie, deoarece sînt proaspete, verzi şi-atît de gustoase. Numai speranţa din vise n-o poate înghiţi de nici o culoare, i se prelinge-napoi de-a lungul unei cute a gurii uscate, firişor alb - lăptos, mai întîi adunîndu-i-se pe bărbie şi-apoi picurînd strălucitor pe jos, la răstimpuri.

Lasă în urmă o dîră inegală de puncte şi linii, mesaj morse către întreaga lume, criptînd pe vecie în sine ura de idealuri, ura de vise, ura de speranţă, ura de viaţă. Ura de starea de bine a celorlalţi, jignitoare prin simpla ei existenţă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI." ***

SFATURI UTILE - FROM FATHER TO SON

... Tone... :D
Ascultă-mă cu atenţie, fiule, eşti tînăr şi ai atîtea de învăţat. Săptămîna trecută ţi-am arătat cum se fac banii, ieri te-am învăţat să savurezi o şampanie bună şi bine frapată, iar azi o să-ţi spun cum se face în mod inteligent, ca la carte, o crimă.
Regula de bază este ca mîinile tale să fie cu evidenţă curate, să fii deasupra oricăror bănuieli. Să nu te implici niciodată direct, să nu laşi în urma ta nimic scris. Între tine şi ţintă să fie permanent interpuşi, cel puţin două rînduri. Ai ghicit, ei trebuie să facă treaba murdară. E important să nu cunoşti personal ultima verigă din lanţ, pe omu' cu ganu', să poţi declara asta sub jurămînt oricînd, cu ochii mari şi cu privirea senină, fără măcar să clipeşti. Conectat la un aparat poligraf, la nevoie. Caviarul ăla e proaspăt, să ştii, ai putea să-l încerci, vezi că e pe-acolo şi nişte pîine prăjită.
Să fii cît mai departe atunci cînd se-ntîmplă-ntîmplarea, eventual în alt colţ de ţară ori lume, la băi de exemplu, înconjurat de o gaşcă compactă de pretini, gata să jure în faţa oricui că ţi-au ţinut lumînarea o zi şi-o noapte întreagă.
Apoi ar fi indicat să nu se poată dovedi că ai tras vreun folos din moartea aceluia, eventual daca-ai putea arăta celorlalţi că ai suferit şi tu pierderi, că eşti şi tu vreun pui de victimă acolo, colaterală. Pîrleala ţi-o vei scoate ceva mai tîrziu. Ai răbdare. Cheltuielile sînt mari, să ştii, e criză, da, toate sînt scumpe. Deci trebuie să-ţi faci întîi şi întîi un calcul de rentabilitate, la atîta efort, să vezi dacă merită. Apropos, încearcă trufele alea în ciocolată, anul ăsta sînt parcă mai gustoase ca niciodată.

Şi să n-aud chestii de genul: mai tîrziu mă va mustra conştiinţa. Aiurelile astea sînt pentru cei ce au suflet. Aşa cum ţi-am spus şi-altă dată, superba perlă e-un chist prin care scoica ţine departe un fir de nisip agresor, orice realizare extraordinară cere un sacrificiu adică, adesea comparabil de mare.
Să mergem, fiul meu, şampania aia ne-aşteaptă, cred că s-a răcit suficient pînă acum.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "SFATURI UTILE - FROM FATHER TO SON" ***

PLANUL DE CRIZĂ AL PĂSĂRII DODO .... educated guess....

The Ice Age Dodo Birds :P

Nici un gînd nu poate fi citit pe faţa inexpresivă a Managerului în timp ce îşi opreşte la stop cu precauţie exagerată gipanul negru de fiţă cu număr personalizat, în drumul spre casă. Mestecă cu gura închisă o ciungă fără zahăr, bărbia i se mişcă ritmic, ca un metronom, o secundă în sus şi o secundă în jos, fără nici un zgomot. La fiecare strîngere fermă a maxilarului i se umflă vizibil doi muşchi prin zona tîmplelor, sugerînd o tensiune nervoasă abia reţinută. Priveşte prin parbriz drept înainte, parcă tunelînd prin trupurile oamenilor ce trec încet strada prin faţa lui, pe trecerea de pietoni, pe verde. De fapt e prezent doar fizic acolo, la volanul gipanului său, spiritul lui pluteşte departe, scrutînd orizonturile crizei despre care se vorbeşte într-una la televizor. Este o adevarată enciclopedie ambulantă, pe tema asta, a crizei - ce - va - să - vină, e abonat la vreo trei fluxuri de ştiri de pe net, le urmăreşte îndeaproape pe toate, noapte şi zi. Ar putea să recite pe de rost citate din gîndirea celor ce se confruntă de-adevăratelea cu ea, acolo, peste ocean. Şi-ar dori să fie acolo de fapt, să îşi pună la încercare capacitatea de a învinge în luptă monstrul fără de formă - numai gîndul ăsta e destul ca adrenalina să-i pulseze prin vene din nou, ca în vremurile bune ale tinereţii, atunci cînd gîndul i se transforma rapid în acţiune, fără atîţia intermediari ca acum. Şi da, fără atîtea restricţii - atîtea legi apărute parşiv peste noapte, care să-ţi spună ce ai ori n-ai voie să faci, în firma ta, cu banii tăi ori cu proprii tăi angajaţi - auzi, nesimţire - sufocîndu-te ca o cravată mult prea strînsă tocmai pe tine, vizionarul. Şi în clipa cînd gîndul ajunge aici îşi permite un moment de contemplaţie a propriei imagini, a felului cum îi place să se vadă pe sine: ca pe un genial căpitan de corabie, un Noe al timpurilor moderne, pregătindu-se - nu-i aşa - responsabil să facă faţă furtunii care, ce-i drept, nu se vede niciunde în jur, dintr-o zare în alta, dar despre care a auzit el că s-ar putea să vină. Se simte îndreptăţit sieşi să ia orice măsură, să ceară celorlalţi sacrificii (niciodată lui însuşi), să-i pună pe toţi la galere just in case că se va opri vîntul vreodată, să-i arunce pe cei ce îl contrazic peste bord. Să îi ducă pe toţi, întreaga corabie a firmei, în portul acela îndepărtat, chiar împotriva voinţei lor şi a legilor, dacă trebuie. Să îşi demonstreze sieşi că încă mai este capabil, că încă mai are idei, că încă mai este ceva de capul lui. Că încă mai poate.
A încercat să le explice celorlalţi viziunea lui magistrală, planul lui măreţ. Ştie că nu prea i-a convins, ştie că prea puţini sînt de acord cu el, ştie că e înconjurat de Yesmen-i care îi cîntă în strună, mult prea preocupaţi să nu îşi pună în pericol posturile lor călduţe, însă îşi repetă într-una că prea puţin îi pasă de ei, că e decis să meargă mai departe, cu orice risc. De la înălţimea lui urieşească, deja oamenii se văd ca nişte simpli pioni, avînd valoarea pur funcţională a unor şuruburi şi piuliţe banale. Interschimbabili oricînd, deci. Ajută aici şi cîte-o mică minciună, vehiculată cu fineţe prin canalele media ale amicilor din trusturile de presă, pentru a-i face pe angajaţi să se teamă şi mai tare de ziua de mîine, după cîteva zvonuri să fie gata să accepte orice.

Claxoanele scurte ale celorlalte maşini îl aduc brusc înapoi la realitatea concretă, stopul e verde deja, apasă brusc acceleraţia, provocînd un geamăt mecanic scumpei transmisii automate a gipanului negru de fiţă, cu număr personalizat. Cînd trece prin mijlocul intersecţiei privirea i se întretaie pentru o clipă, de la acelaşi nivel, cu privirea dură a agentului de circulaţie. O susţine fără nici o teamă, ştie că e de neatins, ştie că e protejat, el şi gipanul lui, de un munte de bani şi relaţii. Oamenii sînt simpli pioni dispeensabili, da, şuruburi şi piuliţe interschimbabile cu un minim efort, îşi repetă sieşi Managerul, în drumul spre casa care îl aşteaptă ca în fiece seară, atîta de goală în imensitatea ei rece, ca un suflet pustiu şi uscat. Visînd mai departe, cu ochii larg deschişi, visul de criză al păsării Dodo:
If you aren't smart enough to plan ahead, then doom on you! Doom on you!!...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PLANUL DE CRIZĂ AL PĂSĂRII DODO
.... educated guess...." ***

CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA.

Stai pe marginea muşuroiului tău, precum o cîrtiţă mică, trezită un pic cam prea brusc dintr-o lungă şi binemeritată hibernare, amuşinînd realitatea. Ai ochii cîrpiţi, mai mult simţi decît vezi ce se întîmplă în jur, toată viermuiala aia ţi se pare oricum fără sens. Aburii pilelii încep treptat să se-mprăştie şi lasă în locul lor realitatea nudă şi plină de bubele viselor neîmplinite. Percepi cu dureroasă acuitate întoarcerea la servici, aruncarea cotidiană în muncă - împotriva sfaturilor bune date de toţi neuronii tăi, rămaşi încă în viaţă - precum înotul într-o mare mult prea învolburată, cu adîncimi nebănuite şi bătut de vînturi reci, puternice. Cum spuneam, un regim complet contraindicat pentru revenirea aia treptată din mahmureală, pe care ţi-o doreai atîta de mult, visătorule.
Te surprinzi apoi vorbind într-una despre cîte o chestiune complet neinteresantă, ori fredonînd vreun cîntecel enervant şi repetitiv, iar cei din jur, atunci cînd îşi adună suficientă energie ca să te bage în seamă, te privesc ca pe un extreterestru ciudat, complet în afara realităţii tale.
MIB - Frank singing

Dacă te uiţi mai atent o să observi că fiecare trăieşte în zilele astea în mica lui bulă de realitate confortabilă, proprie lui, evitînd să interacţioneze cu ceilalţi dacă nu e absolut necesar. Atîta sîntem de nefericiţi, încît căutam motive de-a merge mai departe printre propriile noastre amintiri, mai interesante şi pline de împliniri decît realitatea înconjurătoare, concretă. Toţi aşteptăm să se întîmple ceva, ceva mai mult decît cotidiana şi multhulita rutină, orice, numai să se întîmple. Să ne caute prietenul acela de pildă, pe care nu l-am mai văzut de vreun secol, de cînd a plecat, prietenul acela care ne-a promis înainte de Crăciun că sigur - sigur ne vom vedea la ochi pînă în Revelion, iar noi încă îl mai aşteptăm şi acum. Măcar să se-ntîmple.
Cînd şi cînd ne mai loveşte razant cîte un zvon, transmis pe căi subversive de către management, cu mult hulite măsuri - de - strîns - cureaua - din - motive - cică - de - criză. Complet neoficial, of course, pe căi ocolite, vorbe spuse pe holuri între maxim patru ochi, nimic scris, să se poată face după aia în mod sincer că plouă dacă reacţiile amărăştenilor vor depăşi virulenţa unei simple înjurături. O simplă tatonare, adică, mai întîi să ne testeze nivelul de suportabilitate şi - de ce nu - să începem să ne obişnuim cu ideea. Dar destul despre asta, sînt convins că părerea mea sinceră, spusă cu voce joasă atunci cînd eram singur în baie, a ajuns deja la urechile destinatarului. Pe bune, mi-a amintit înţeleptele vorbe scrise pe staţiile alea de emisie radio din armată, cu litere mari, ruseşti: Duşmanul ascultă! Внимание!

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA." ***

FĂRĂ SENS: SINGURĂTATEA MEDUZEI. ÎN AŞTEPTAREA LUI PERSEU.

Meduza Gorgona by KaSSandrA
Troznetul brusc al uneia dintre făcliile fixate în suporturile înalte, reverberat cu ecou de coloanele dantelate de marmură albă, îi abate pentru o clipă atenţia de la contemplarea propriei imagini din oglinda înaltă cît întregul perete, acoperită cu foiţă strălucitoare de aur. Îşi reprimă gestul de a privi peste umăr, cu un început instinctiv de fereală, după primele cîteva clipe. Ştie prea bine că n-are vreun motiv să se teamă, inima ei e singura care pulsează în întregul Templu, cîndva al zeiţei Atena, lăsat acum în paragină, ocolit pe departe. Mai sînt şi alte inimi acolo, nu ştie cîte, nu şi-a propus vreodată să afle exact - sute probabil - însă toate sînt acum împietrite, în piepturile împietrite ale titularilor lor, împietriţi - desigur - şi ei, în cele mai variate poziţii, după cum i-a surprins pe fiecare în parte privirea Ei ucigaşă, privirea Meduzei Gorgone.
Îşi întoarce pentru încă o clipă atenţia către imaginea reflectată-n oglindă, privindu-se critic: pielea feţei are o strălucire mată, tern - plumburie, accentuînd-i strălucirea pomeţilor şi evidenţiindu-i cutele dure de expresie, viitoare riduri adînci. Ochii tăioşi au o strălucire ciudată, neomenească, desigur. Coama bogată de şerpi în mişcare continuă sîsîie aţîţat simţindu-i nervozitatea, atacînd haotic cu colţi ascuţiţi în toate direcţiile, stropind orbeşte în jur cu venin. Cînd şi cînd cîte unul din ei se-apleacă brusc cu un şficuit ca de bici şi o muşcă de spate, de piept ori de umeri, deja nu-i mai este teamă de ei, îi îndepărtează uşor ca pe muşte, cu o scuturare din cap şi o miscare unduitoare de eschivă din şolduri şi umeri. După atîta vreme ştie că sînt inofensivi pentru ea, e imună, iar veninul îi cauterizează rănile proaspete aproape instantaneu. În urma muşcăturilor repetate, întregul ei trup, ispititor cîndva atît pentru oameni cît şi pentru zei, are acum o aparenţă metalic-solzoasă, precum o strălucitoare cămaşă de zale, mulată.
Poate ar trebui să le dea nişte lapte, sînt prea neliniştiţi, îşi spune, trecîndu-şi o mînă cu degete lungi, terminate cu pumnalele tăioase ale unghiilor, prin coama de şerpi. Se-ndreaptă încet prin coridoarele întunecate de piatră către Sala Ofrandelor, unde o aşteaptă ca în fiece zi în genunchi, cocoşat sub poverile darurilor, un sclav îngrozit, trimis de comandanţi la fel de îngroziţi ca şi el. Sacrificat dinainte, nu atît de cei ce-au decis să-l trimită, cît mai ales de propria incapacitate de a-şi depăşi groaza şi a-şi ţine ochii închişi, în prezenţa mortală a Gorgonei.
Cumplit blestemul zeiţei, îşi spune sieşi Meduza cu un zîmbet amar, poticnindu-se din loc în loc de cîte o victimă împietrită prin coridorul întunecat: frumosul ei păr de care era cîndva atîta de mîndră - transformat în mulţimea de şerpi, iar toţi cei ce îi caută privirea strălucitoare - să moară, prefăcîndu-se-n piatră. Şi asta fiindcă, nu-i aşa, s-a lăsat sedusă de un zeu - de parcă ar fi avut de ales, cine oare se poate împotrivi unui zeu?....
Se vede treaba că înţeleapta Atena nu-i atît de-nţeleaptă încît să-şi înfrîneze mînia, să depăşească momentul, să ierte ofensa. Să o facă scăpată. La urma urmei, e doar o simplă zeiţă, îi găseşte înţelegătoare scuze Meduza, nu îşi poate depăşi limitările. Zeiţa Înţelepciunii, auzi ce ironie, chicoteşte mai întîi discret prin întuneric Meduza, iar rîsul isteric se-nvolbură-n ea ca un torent şi izbucneste apoi dintr-o dată, reţinut de prea multă vreme se pare, cioburi sonore ricoşînd din pereţii de piatră, umplînd întreg Templul cu reverberaţiile profunde ale ecourilor.
Liniştea îşi revine în drepturi, în cele din urmă, rîsul ăsta defect pe-ntuneric nu-i a bună, îşi zice, uite ce face singurătatea din om - pardon, din Gorgonă - în final ajungi s-o iei razna. Îşi şterge apăsat ochii de lacrimile rîsului uitat undeva în urmă, în întunericul nesfîrşitelor culoare de piatră, în timp ce intră în Sala Ofrandelor, luminată feeric de torţe.

Şi-acolo pe Meduza Gorgonă o aşteaptă sfîrşitul legendei, ascuns în privirea rece a viteazului Perseu, ce se reflectă din scutul strălucitor. Rece şi strălucitor este şi tăişul sabiei ce-i mîngîie fulgerător grumazul, într-o ultimă clipă, strălucitoare şi ea, abandonînd-o într-o mare de linişte. Mai apucă s-audă atît, înainte de a se cufunda complet în uitare: tropotul copitelor şi întîiul nechezat al calului înaripat, divinul Pegas, ce-a aşteptat cu-atîta răbdare moartea ei, ca în sfîrşit să se nască.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: SINGURĂTATEA MEDUZEI. ÎN AŞTEPTAREA LUI PERSEU." ***

WHAT IF...

Holiday lights 5 Christmas lights, out of focus by scol22
E-atîta linişte-n jur, zgomotele blocului se-aud estompate, ca printr-o pernă pufoasă, de fapt se petrec într-un alt univers. S-au liniştit chiar şi omniprezenţii vecini - care - trăiesc - practic - pe - hol - împreună - cu - cîinele - lor. Afară a-nceput să fulguie blînd, e frig şi a-nceput deja să se-ntunece, deşi abia e amiază. Senzaţia de desprindere de concret este atît de intensă încît mă-ntreb cum s-ar putea schimba realitatea, ce-ar fi dacă...
... Ce-ar fi dacă am fi mai sinceri, cu noi mai întîi. Dacă am încerca măcar sa-i ascultăm pe ceilalţi cu inima deschisă, înainte de-a trage concluzii ori a emite păreri. Dacă am fi mai destupaţi, căutînd în fiece clipă esenţa, fondul problemei şi nu ne-am împiedica de formal. Dacă am porni de la premisa că ceilalţi sînt oameni înainte de toate, cu bune şi rele, aşa cum sîntem şi noi. Dacă ne-am accepta pe noi aşa cum sîntem, pentru început. Dacă am avea curajul să facem măcar în parte cele spuse mai sus, am putea scăpa, pas cu pas, de povara care ne-apasă pe suflet. Şi-atunci, ca o consecinţă firească - nu-i aşa - ar începe să se petreacă minunile: mai întîi nu ne-ar mai durea coloana în zona lombară, la fiecare gest mai mult sau mai puţin brusc, ar dispărea junghiul ăla din spate, pastilele n-ar mai fi necesare atunci, glasul nu ne-ar mai tremura şi am putea privi oamenii drept în ochi, fără ascunzişuri, am putea atunci susţine privirea oricui. După o vreme, ne-am putea uita în oglindă fără să ne mai fie atît de ruşine de ceea ce ni se-arată.

Luminile strălucitoare clipocesc în propriul ritm / de capul lor printre globuri, în întunericul camerei, atrăgîndu-mi magnetic privirea. E-atîta linişte de jur împrejur, sau doar mi se pare mie că e.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "WHAT IF..." ***

CLIPA DE REEVALUARE A REALITĂŢII PALPABILE - AJUN DE CRĂCIUN

Christmas Candles
Degetele se mişcă de parcă ar avea voinţă proprie, agile, mîngîind discret tastatura - cu mişcări de o eleganţă naturală le văd eu, modestul, de-aici - precum o clapetare de pian îndelung repetată. Ideile urmăresc îndeaproape ne-ritmul ţăcănitului tastelor, umplînd încetul cu-ncetul ecranul cu viermişorii cuminţi ai cuvintelor, de la stînga la dreapta şi-atunci cînd se termină rîndul - din nou, de la capăt de rînd. În spatele cuvintelor se-ascund nostalgice gîndurile, plutind aparent estompate prin ceaţa pufoasă şi semitransparentă a amintirii momentelor mai mult sau mai puţin fericite, protejîndu-se cu eschive îndelung exersate de colţurile ascuţite ale realităţii, ca într-o enormă cutie plină cu polistiren expandat.
Sînt aproape singur în clădire acum, eu şi portarii, toţi au plecat care-ncotro, ar trebui să mă duc acasă şi eu, nu-i aşa. E un moment de respiro, nu mă pot împiedica să privesc retrospectiv anul care tocmai se termină. Un an plin de evenimente, majoritatea din ele rutină, deci nepurtătoare de satisfacţii. Am încercat să ies din jocul ăsta fără sens scriindu-mi ideile şi simţirile aici ori de cîte ori am considerat că meritau exprimate. Sînt aici momente pe care aş vrea să le retrăiesc again and again, pe repeat cum spunea cineva, inspirat; sînt alte momente pe care aş vrea să le şterg complet din memorie, dacă nu se poate altfel, împreună cu o bucată de creier. Evident că se vede subiectivitatea cum colcăie printre rînduri, de departe se vede, mi-o asum. Dacă vreţi obiectivitate, uitaţi-vă la un telejurnal, citiţi un ziar, daţi o bilă. De ce nu, beţi o bere.

Vă urez tuturor să fiţi pătrunşi de bucuria senină a Naşterii Domnului, să o primiţi fericiţi, alături de cei dragi.
Lumina Crăciunului fie peste voi toţi, virtualii mei prieteni, uneori mai plini de sensuri în comentariile şi în tăcerile voastre decît mulţi din cei ce mă-nconjură în lumea concretă.
Steaua Magilor să îşi arunce razele-i blînde asupra noastră, a tuturor.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CLIPA DE REEVALUARE A REALITĂŢII PALPABILE - AJUN DE CRĂCIUN" ***

REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE.

Merde © Linda Bergkvist
Ei bine nu, ei bine refuz să mă las în voia atmosferei deprimante în care plutim cu toţi în derivă, zilele astea. O simt cum rezonează cu o parte din mine, da, însă refuz să-i dau nas. Aşa că azi vă voi spune cîteva vorbe despre Lady in Winter. Cum, cine e Lady in Winter, nu ştiţi? Nu e cazul să vă ascundeţi de mine, precis aţi remarcat-o şi voi, vi se citeşte asta-n priviri.

E-mbrăcată obişnuit, poate cu mai mult gust decît ceilalţi, însă toate hainele cad cumva altfel pe ea, ansamblul lor depăşind suma elementelor. O haină cu blăniţă la mîneci şi la gulerul-glugă îi pune în valoare, pe de-o parte, mîinile cu degete fine şi imposibil de lungi, agăţate acum de cureaua lată a genţii de umăr, pe de altă parte ovalul prelung al feţei, încadrat de părul roşu intens, acajou. Ies în evidenţă acolo ochii enormi şi strălucitori, de un verde greu definibil, dînd un aer felin - leonin, mai degrabă - feţei prelungi cu pomeţi ridicaţi, frunţii înalte şi buzelor roşii cu colţuri tăiate. E acoperită parcă de o strălucire discretă, împrăştiind în jur sentimentul de ne-comun, senzaţia palpabilă de stranietate. Există oameni din care genele ancestrale strigă, într-o limbă uitată, scoţînd la iveală comori. Cneaghină, da, ăsta-i primul cuvînt ce mi se rostogoleşte pe limbă, atunci cînd o văd, îmi aminteşte de o pictură veche rusească, o troică trasă de trei cai focoşi, prin zăpada înaltă. Iar ea - cu privirea strălucind prin frigul intens, giuvaier printre blănuri.
De obicei imediat înainte s-apară se-aşterne peste toţi şi peste toate o linişte încordată, apoi toate zgomotele fireşti ale străzii devin mai acute, pentru cîteva clipe, ascuţind atenţia tuturor pentru ce va urma. De niciunde începe şi-un fir subţire de vînt biciuitor, zgribulindu-i pe toţi. Pregătindu-i, parcă.
Apoi apare ea, în modul cel mai firesc cu putinţă de pe o alee, în ţăcănit egal de tocuri metalice. Aşteptarea tuturor brusc capătă sens, a venit în sfîrşit şi-acum le polarizează atenţia. Gîturile masculilor se sucesc în unghiuri incredibile, urmărind-o cu priviri avide, îngînduraţi şi atenţi. Femeile sînt ceva mai discrete, privirile lor peste umăr sînt însă la fel de pătrunzătoare, conţinînd, pe lîngă doza standard de invidie sinceră, o urma notabilă de real interes.
Bărbaţii în special îi caută privirea cu aviditate, toţi simt nevoia imperioasă s-o ajute, s-o protejeze, însă cînd sînt priviţi înapoi se feresc instinctiv, timiditatea iese brusc la suprafaţă atunci, prin toţi porii. Şi-atunci încep să se-ntîmple fenomenele: şoferi opriţi la stop uită să pornească la culoarea verde, acceptînd cu seninătate şi cu un zîmbet larg înjurăturile şi claxoanele unei întregi coloane blocate, pentru doar o simplă privire, ăştia - dintre toţi - îi sînt cei mai simpatici. Taxiuri care îi taie calea fără a fi măcar chemate, oferindu-şi serviciile gratuit, politişti în intersecţie care uită să fluiere, pînă la limita carambolajului, şoferi de autobuz care uită să mai plece din staţie. Vînzători cărora trebuie să le spună ce vrea să cumpere de cîte două - trei ori, să apuce întîi să se trezească din transă. Tineri care se opresc în faţa ei şi îi fac declaraţii spontane, de admiraţie.

Mi-e dragă fata asta, să ştiţi, pentru mine ea întrupează speranţa că nu sîntem întru totul telurici, că ne putem încă desprinde din prăpastia concretului cotidian, că mai e încă ceva pur în noi. Că avem încă şansa să transcendem.
Este că v-am extras, pentru o secundă măcar, din senzaţia apăsătoare a frigului şi ploii dese de-afară? Dacă da, Mission Accomplished :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE." ***

STROPI DE SINCERITATE, PICĂTURI DE PRIETENIE. DE JUR ÎMPREJUR.

Treasure Map by Patrick
Te privesc cu scîntei de înţelegere-n ochi, mă aplec uşor către tine, zîmbesc cald, patern, dau din cap la răstimpuri, în ritmul spuselor tale: "aha, da…". Te înţeleg, adică, sînt complet de acord, între noi pluteşte concordia, baţi la uşi deschise, sînt prietenul tău cel mai bun şi te-ascult. Sîntem pe acceaşi lungime de undă. Dacă mă întrebi ceva - prin absurd - emit un "hm?..." întrebător, de undeva din galaxia mea spiralată şi ridic uşor a interes o sprînceană, ai vorbit prea încet adică, cu gura închisă ori în partea ailaltă, ori a claxonat o maşină pe stradă exact în momentul acela, fatalitate. Dar uite, eu sînt aici, pe recepţie, te-ascult, mai spune o dată.
Aiurea. Dacă chiar insişti, află că tot ce-mi spui îmi intră glorios pe-o ureche şi-mi iese pe alta, cu un fîsîit de ceainic pe foc care aproape se-aude. Ăsta-i momentul meu de somn - fără - somn, ăsta-i fumul meu de ţigară - fără - ţigară de cînd m-am lăsat de fumat, nu mă gîndesc de fapt la nimic, cu-atît mai puţin la problemele tale. Profit de egoul tău supradimensonat care te protejează / te minte într-una, modificîndu-ţi percepţia realităţii din jur conform ideilor tale preconcepute, conform dorinţelor tale. E odihnitor să ai un fond sonor uneori, un backround music pe care să lîncezeşti suveran. Poţi să reţii de-aici ce-ţi convine / te coafează / te măguleşte / îţi satisface egoul, poţi să reţii de exemplu de-aici că eşti o persoană odihnitoare.

Te privesc, da, cu străluciri de-nţelegere-n ochi, drept în ochi te privesc, mă uit prin tine de fapt. M-am lămurit, n-ai fir de intuiţie-n tine, nu-ţi pică nici o fisă, nimic, nu mă cunoşti. Nu ştii ce zace-n mine, prietene.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "STROPI DE SINCERITATE, PICĂTURI DE PRIETENIE. DE JUR ÎMPREJUR." ***

FĂRĂ SENS: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU @ Labirintul de piatră

The Mad Joker
… Fruntea cu colţ ascuţit aplecată adînc, păr negru, drept şi sîrmos, dat pe spate. O şuviţă atîrnă rebelă.
TIC. Inspiraţie amplă, pieptul se ridică vizibil, un centimetru aproape, atingîndu-i bărbia. Cuta frîntă a ochilor strînşi, dinţii scrîşnesc în surdină, pumnii se strîng şi ei instinctiv. O secundă balans - o bătaie surdă de inimă, rezonînd în tot trupul.
TAC. Expiraţie şuierătoare, ca fumul gros de ţigare, fără filtru, prea tare. Umerii coboară vizibil şi ei, sincron cu oftatul, început timid de relaxare. Altă secundă balans - încă o bătaie de inimă, răsunînd surd în timpane…

Ritualul Sincronizării cu Metronomul, întotdeauna îi iese. Placa de marmură neagră în mijlocul căreia se află, parte a enormei table de şah, îi transferă generoasă o parte din frigul său, prin tălpile goale, iar el îl acceptă de-a dreptul în oase, cu recunoştinţă: simte, deci există, aici şi acum, printre rafalele tăioase ale vîntului rece, de toamnă tîrzie.
Roteşte întîi capul spre stînga, mişcare fluidă, deschide ochii exact la timp pentru a privi în lung una dintre diagonale. Contemplă cîteva secunde înşiruirea pătratelor negre, apoi închide ochii din nou. Cu aceeaşi mişcare fluidă roteşte apoi capul spre dreapta, deschizînd ochii exact la timp pentru a privi aceeaşi diagonală în perspectivă opusă. Repetînd procedura, estimează în cîteva secunde şi cealaltă diagonală, perpendiculară pe prima: priveşte mai întîi drept înainte, apoi, dupa cîteva secunde, înapoi, peste umărul stîng, întotdeauna peste umărul stîng, nu s-a întrebat niciodată de ce. Respectă întocmai ritualul, îi răsună în minte vocea mentorului din tinereţea pierdută, Nebun şi el, desigur. Mda.
Revede apoi, mental, opţiunile: spre stînga e marginea tablei, înapoi sînt cei de aceeaşi culoare cu el, spre dreapta e un pîrlit de pion Negru, zgribulit în paltonul tocit pe la mîneci, fumînd absurd o ţigare, în afara jocului efectiv. Fără apărare, fără sens. Iar în faţă e Ea, Regina de Negru, protejată cu trupul de o altă piesă de aceeaşi culoare. Dilemă: pionul e ţintă sigură, logic pe el ar trebui să-l atace dar… pentru Nebun, un pion fără apărare e un trofeu fără valoare.
Îşi orientează toate gîndurile către unicul trofeu ce merită cucerit: Regina, frumoasă, rece, puternică, arogantă. Un vis de Nebun, da. Ştie că nu poate pătrunde pînă la Ea dintr-o dată însă tentaţia să-ncerce îl macină: dacă ar ataca piesa ce-o apără, spectaculos, sinucigaş şi absurd totodată, ar putea-o privi în ochi măcar, de foarte aproape, pentru scurt timp, pînă la logica sa anihilare. Ar putea primi lovitura de graţie chiar de la Ea, i-ar putea simţi atunci, pentru o clipă eternă, răsuflarea de gheaţă… Îşi foloseşte întreaga stăpînire de sine pentru a rezista tentaţiei. O viaţă pentru o privire, ce ispită… Deşi ilogic, gestul sinucigaş e permis Nebunilor, în Jocul de Şah precum şi în viaţă.
După un minut cronometrat de analiză profundă, găseşte soluţia logică: îşi persuadează amicul Cal Alb să ameninţe piesa din faţa Reginei dorite, aşa încît, la următoarea mutare, cu un pic de noroc, va avea ocazia să se apropie în sfîrşit de trofeul visat, de astă dată complet protejat. Poate chiar va simţi prezenţa regală, înainte să se retragă din faţa atacului său nebunesc, în conformitate cu logica Jocului. Sau poate o va tenta şi pe ea opţiunea - teoretic posibilă, sinucigaşă şi ilogică însă - de a-l ataca. Nebunilor le este permis să spere, în Jocul de Şah, precum şi în viaţă, speranţa e un atribut al Nebunilor.
A făcut tot ceea ce a depins de el, acum trebuie s-aştepte ca Ceilalţi să-şi facă mutarea. Asta e cea mai grea etapă din toate, aşteptarea din umbră. Se scufundă atunci, ca într-o apă adîncă, în Ritualul Sincronizării cu Metronomul, arma secretă a tuturor Nebunilor, ce îi ajută să depăşească toate momentele dificile din viaţă, pe tabla de şah ori aiurea: tristeţea, singurătatea, aşteptarea nesfîrşită în umbră, rutina. Lipsa cotidiană de sens.

… Fruntea cu colţ ascuţit aplecată adînc, păr negru, drept şi sîrmos, dat pe spate. O şuviţă atîrnă rebelă.
TIC. Inspiraţie amplă, pieptul se ridică vizibil, un centimetru aproape, atingîndu-i bărbia...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU @ Labirintul de piatră" ***

FĂRĂ SENS: GARGUI DE SERVICIU – RELATARE DE STICLĂ. @ Laşitatea ne-femeii

Serpentscale Gargoyle by Steve Argyle
Cu noii mei ochi văd prin tot şi prin toate, ca printr-o sticlă mai mult ori mai puţin transparentă, dupa caz, la cerere, cum am văzut scris pe ceva, undeva, nu insistaţi, nu mai ştiu cînd şi unde. Cred că pe atunci eram om.
Cu noii mei ochi văd o cheie de sticlă înfiptă în broasca uşii de sticlă cu intarsii de nuc a casei din faţă, de sticlă şi ea, dar sablată. Cînd şi cînd, ne-bărbatul de sticlă încearcă să mai învîrte cheia odată – fără nici un succes, uşa rămîne blocată, poate o ţine pe loc vîntul biciuitor, stîrnit brusc, dintr-o dată. Atunci mai încearcă odată şi apoi încă o dată, cu un gest posesiv, toate îi aparţin, desigur – şi cheia şi casa şi tot ce cuprinde. Desigur.
În ăst timp înăuntru, ne-femeia de sticlă adună cioburile nimicului de prin toate ungherele casei, îl adună cu grijă, ciob dupa ciob, îl împachetează atent, pînă nu mai rămîne nimic, nici un pic. Apoi iese discret în aleea cealaltă, pe uşa de cristal de Veneţia din spatele casei, care se trînteşte singură din cauza vîntului cu un clinchet vesel - dar total nepotrivit în context - de pahar de şampanie, plin cu bule efervescente cam pînă pe la jumătate. În drumul ei trece printre cele două tomberoane cu fundul verde şi gros ca de sticle de bere, aruncîndu-şi în unul din ele, discret, laşitatea, apoi dispare, intrînd în aria de acoperire a altui Gargui. Las’ că o să-mi povestească el mîine urmarea, să nu uit să-l întreb.

Prin lumina zilei mohorîte de toamnă lumea de sticlă se vede clar, enervant de clar, de la înăltimea acoperişului. Fără nici o umbră măcar.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: GARGUI DE SERVICIU – RELATARE DE STICLĂ. @ Laşitatea ne-femeii" ***