LUNGA.

O întîmplare recentă mi-a declanșat o amintire, “prin ricoșeu” cred, fiindcă altminteri nu e nici o legatură directă. Indirectă, poate.

Mi-am amintit cum, în armată fiind, pe vremea cînd nu exista internetul, programul de la TV dura două ore, și totul avea o tentă de gri și mirosul persistent al adrenalinei, seara, după ziua de instrucție, ne duceam la cantină și ne așezam la coadă, cuminți.
Cînd ajungeam în față, “la bandă”, ne luam fiecare tava metalică și începeam să o împingem încetișor. Treceam mai întîi pe lîngă pîinea neagră, tăiată în bucătoaie mari cît vreo doi pumni de-ai mei. Era invariabil veche de cel puțin o zi, ca să ne săturăm repede. Apoi ne luam tacîmuri și, cînd binevoia intendența, chiar și cîte o murătură - două. Apoi cănile cu eternul ceai îndulcit, fierbinte.
În final ajungeam la farfuriile aburinde, cu fasole și afumătură la cazan în caz fericit, ori cu orez cu sos de roșii, peste care era aruncat un stavrid copt la tavă, în cazul nefericit. Acolo, coada încetinea vizibil, și noi, toți viitorii studenți, în ciuda bromurii abundente din ceaiul cotidian, ne zgîiam cu ochii rotunzi și cu gurile căscate la singura femeie existentă în unitate, bucătăreasa, zisă și Lunga.
Lunga (nici acum nu știu dacă ăsta era numele ei ori doar porecla) nu era nicidecum lungă, ci mică și îndesată. Trecută un pic de prima tinerețe, Lunga avea părul blond, precum și sprîncenele, și o față ovală ușor asimetrică, plus un strabism care întărea senzația de strîmb. Avea o gură mare, cu dinții rari, și vreo tonă de pistrui pe față. Cu pete vizibile de mîncare pe șorț și bonetă, cîndva albe, dădea o senzație de ponosit, în linii mari. Daaar.. era singura femeie din unitate, cum spuneam, iar hormonii noștri tineri ne obligau practic să îi dăm onorul.
Lunga observa încetinirea cozii, ne privea o secundă-două rînjind sașiu, apoi izbucnea cu o voce pițigăiată, cu un volum ca de sirenă de alarmă, din gura aia enormă: “Haaidi, măă, mai riepide, la bandî, măăă!.. Șii staai, mă, șii staaai?..” Cu încetineala voită, coada se mișca din nou, soldații în cauză împrăștiindu-se cu tăvile pline prin sala de mese, cu zîmbete tîmpe. Apoi urma inevitabil o altă încetinire a cozii, un alt zăgaz de spart cu țipete pentru Lunga.

M-am întrebat cum s-o fi simțit, radiografiată din priviri în fiecare seară de vreo mie și cinci sute de tineri stătuți, că cam atîția eram acolo. Nu părea să-și facă mari probleme. Poate chiar îi placea, mai știi?.. Era poate momentul ei zilnic de glorie, ca femeie..