Images from Tears Of The Sun
Music: Potame - Irene Papas
Azi subsemnatul cică împlinește patruzeci și nouă de ani, adică de șapte ori cîte șapte. Am citit cîndva că la fiecare șapte ani celulele corpului se regenerează complet, adică sîntem practic alții, după fiecare șapte ani. Deci, io tocmai am fost a șaptea variantă a mea, iar acum încep să devin a opta. Mai bună, mai rea decît cele șapte trecute?.. Greu de spus.
În primii șapte ani petrecuți în lumea asta am încercat doar să mă adaptez, trăind în frică, avînd în permanență senzația că ceva esențial îmi scapă din tot ce făceau ceilalți, din motivațiile acțiunilor lor, în mare parte de neînțeles pentru mine într-un mod dureros.
Apoi au urmat șapte ani de încercare disperată de a-mi găsi un loc al meu printre ceilalți, pe de o parte reușind, pe de altă parte fiind deseori luat în rîs, pentru naivitatea mea intrinsecă. Iar frica aceea a rămas acolo, deși s-a mai atenuat parcă, ori am început eu să mă învăț cu ea.
În cel de-al treilea interval de șapte ani am început să părăsesc copilăria, nu însă complet, și să mă maturizez, devenind din ce în ce mai conștient de capacitățile mele. Frica însă a rămas acolo, în mine, sedimentîndu-se în lipsa unui sens.
În următoarele două intervale de șapte ani, al patrulea și al cincilea, am găsit un sens, am luptat pentru el, mi-am depășit frica, am luat decizii pentru mine. Am luptat împotriva inerției, încercind să fac ceva, să urmez un drum, în ciuda greutăților de toate felurile. Tot timpul ăsta nu am văzut un capăt, un posibil liman de pace și linște.
Apoi a urmat un alt interval de șapte ani, al șaselea, în care începusem parcă să văd limanul ăla de pace și liniște visat, chiar dacă încă destul de îndepărtat. Parcă..
Iar in ultimul interval de șapte ani am ajuns să-mi văd destul de clar greșelile făcute pînă atunci, și să plătesc pentru ele, desprinzîndu-mă de tot ceea ce am vrut vreodată pentru mine, în final. Și să înteleg, pe propria piele, că frica e doar o reacție viscerală în fața schimbărilor neașteptate, ce poate fi depășită, ori măcar suportată, ca o consecință a neadaptării la realitate. Pe scurt, am fost obligat să aflu din ce sînt făcut. In the hard way.
Ce urmează acum?.. Nu am nici o idee. Partea bună e că știu deja din ce material sînt făcut.
8 comentarii:
La mulți ani!
Interesantă, analiza! Și adevărată, zic eu.
Carl Gustav Jung zicea că ”viaţa chiar începe la 40 de ani. Până atunci faci doar cercetare.”. Deci, ești ”junior”. Și abia de acum urmează partea frumoasă a existenței.
Săru'mîna.
Analiza asta mai arată ceva, relativ trist: că, în afară de a-mi repara cît mai pot din greşelile trecutului, nu mai am de făcut mare lucru pe-aici..
Mda, respectivul Jung e un optimist.
Dă-mi voie să-ți ofer și o altă perspectivă asupra chestiunii.
Iată care e perspectiva mea...
Trecutul e un joc incheiat. El nu mai poate fi schimbat.
Lucrurile bune sau rele pe care le-am făcut, mi le-am asumat. Pe cele rele, le-am plătit cu suferință. Singura legătură pe care o mai am cu trecutul este experiența. Înainte o consideram o povară,fiind o experiență dureroasă. Azi am transformat-o in beneficiu. Cunosc care-s vechile greșeli și sunt atentă să fac lucrurile diferit.
Poate că nu e chiar cum zice Jung, dar incă mă pot bucura de viață și de ceea ce se află inăuntrul și in afara ființei mele. Sunt vie și liberă, despovărată de trecut.
Cum ți se pare? (am descris doar cum văd eu lucrurile!)
Nu pot judeca clar acum, sînt răcit cu ameţeală şi mă mişc şi gîndesc în reluare. Aşa că îţi dau credit. Mai ales că alegerile de genul ăsta sînt personale.
Plus, apropos de perspectivă, cînd o problemă îţi blocheaza cîmpul vizual nu o mai vezi bine.
Ințeleg. Lasă că reluăm subiectul după ce te repari. :)
Insănătoșire grabnică!
Săru'mîna. Again.
La Multi Ani!
Cu intarziere, nu ma critica prea tare!
Dilemele privind faptele trecutului nu sunt un lucru rau, omul fara dileme e ...neom.
Mulţumesc, maestre :) Nici un motiv de critică aici.
Cît despre dileme - as prefera ceva mai puţine, pe cap de locuitor.
Trimiteți un comentariu