CHEMAREA VISĂRII

Sacrifice and Regret by Timothy Standish
Lumina puternică a reflectoarelor pătrunde în ochii lui J. cu o nuanţă intensă de roşu, filtrată prin pleoapele grele, tumefiate. Respiră adînc, dureros, nu ştie exact în ce scop dar respiră. În background aude rumoarea mulţimii, ocean vălurindu-se pe plaja îngustă a percepţiei, printre scoicile tăioase ale oboselii intense şi loviturilor încasate în primele nouă reprize. Cinci minute, şopteşte răguşit dinspre stînga o voce în linii mari cunoscută, J. simte vreo două secunde răsuflarea încălzindu-i intens ce i-a mai rămas din ureche. Decide că are cîteva clipe doar pentru el, să se scufunde-n Visare.
… Pluteşte, fără conştiinţa propriei greutăţi, undeva, departe de-aici, evident. Lumina e albă în jur şi pare a izvorî - paradoxal - de peste tot şi din toate. Dedesubt, ori deasupra - în lipsa evidentă a gravitaţiei nu poate afirma cu certitudine unde-i susul ori josul - se vălătucesc blînd bucle de nori luminoşi, argintii. În liniştea profundă aude rezonant ecoul ritmic al unui foşnet discret, precum un fîlfîit de aripi, din spate, nu se-ntoarce să vadă, ştie. Trei minute, se insinuează informaţia rece pe ecranul mat al percepţiei, verdict răguşit, implacabil. Poate-ar trebui - în sfîrşit - să respir, se gîndeşte J., evaluînd pentru o clipă situaţia rece, mirat că nu i-a trecut ideea prin cap pînă acum. Trage aerul proaspăt în piept, mai întîi încet, pe nări, cu o grijă exagerată. Încurajator, nu-l doare nimic, deci continuă. Inspiră adînc, cu nesaţ, deschide gura larg, să aibă tiraj, iar aerul se repede spre J. laminar, val concentric, şuierător, uşor spiralat de scamele argintii ale norilor. Nu simte nici o secundă nevoia de-a expira, de parcă tot aerul supt s-ar proiecta brusc în altă dimensiune. Cu fiecare secundă a inspiraţiei nepereche o senzaţie de relaxare şi în acelaşi timp - paradoxal - de revigorare i se răspîndeşte în tot trupul, din ce în ce mai intensă, fără însă a atinge vreun plafon de saturaţie. Un minut, punctează începutul desprinderii vocea dogită din celălalt univers, al durerii, iar J. începe cu-ncetul să perceapă rumoarea mulţimii aţîţate din jur. În cîteva clipe lumina-şi recapătă şi ea culoarea sîngerie sub pleoapele grele, tumefiate. Muşcă proteza din plastic ce i se-ntinde, proaspăt spălată, lăsîndu-se moale în voia mîinilor experte ce-i strîng şi-i verifică cu migală mănuşile roşii, din piele. Deschide brusc ochii, la timp ca să vadă, decupat parcă de prosoapele albe care-l tot şterg şi-i fac vînt, un petic din pielea excesiv de fardată a animatoarei ce dă ocol ringului agale, clefăind fericită o ciungă, cu mîinile sus, ca şi cum s-ar preda tuturor. Trăindu-şi efemera clipă de glorie, cocoţată de minţi perverse, aproape goală, pe tocuri de doişpe centimetri de sticlă. Anunţînd mulţimii însetate de sînge Începutul Reprizei A Zecea.
Va fi ultima repriză, de fapt, dar asta doar J. singur o ştie, el şi - poate - bărbosul lui antrenor ce-i mormăie în urechea fierbinte, din stînga, cu vocea aia răguşită de beţiv irecuperabil, scurte remarci despre adversar, punctaj ori arbitri. Cîndva, la-nceputuri, după a doua ori a treia Visare, ceva din privirea de cîine bătut a bărbosului a părut a luci a-nţelegere, la pachet cu un zîmbet amar, sugerînd că ar cam şti cu ce se mănîncă. Se ridică odată cu gongul, cu o mişcare fluidă la care contribuie cîte-o idee fiece muşchi, exact atîta cît trebuie, îşi priveşte în ochi adversarul şi vede acolo numai mîndrie. Inconştientul nu-şi dă seama nici o secundă că deja a pierdut, pentru J. e-acum doar o chestiune de clipe, ştie exact cum şi unde o să-l lovească, deja îi e milă de el. Îi este şi-un pic jenă lui J., conştient că luptă cu arme mai tari decît încrezutul din faţă, cavalerism de doi bani, îşi repetă, teoretic orice om are acces la energia Visării, mda, teoretic. Şi-atunci cînd îi mută falca din loc cu o lovitură perfectă care-o să-l scoată din priză fix două minute, nici o clipă mai mult, J. se-ntreabă ce-ar fi dacă ar ceda ispitei şi-ar rămîne cu totul în lumea Visării, ce-ar fi dacă - odată plecat - nu s-ar mai obosi să se-ntoarcă, ei bine, chiar, ce-ar fi dacă. Gînditor, J. priveşte impasibil mulţimea turbată ce-i strigă ritmic numele din miile de piepturi însetate de sînge, întrebîndu-se ca în atîtea alte dăţi, care-i motivul care-l ţine aici. În sala enormă doar trei inşi păstrează tăcerea: inconştientul pocnit, J. şi bărbosul.