AGRESIUNE.

Am constatat pe propia-mi piele cum, după ce un om trece printr-o perioadă dură și supraviețuiește, are tendința să devină un pic cinic. Aude problemele altora, le înțelege mai profund decît s-ar fi crezut în stare, apoi vede în minte posibile soluții, de regulă chirurgicale, la probleme umane. Ceea ce, dacă stai și analizezi un pic, e cam nașpa. Soluțiile chirurgicale sînt soluții de ultim moment, de criză. Nu toate problemele sînt situații de criză, nu toate necesită chirurgie. E o formă de radicalizare. Trecerea printr-o criză duce la radicalizare.
Conștientizarea acestui aspect obligă la introspecție, la căutarea cauzelor. Pentru asta eu am experimentat nemișcarea, excluderea tuturor acțiunilor care nu sînt neapărat necesare. Există tendința suprapunerii motivului crizei cu factorul declanșator, cu agresiunea. Cu agresorul. Există și tendința diametral opusă de a suprapune cauza crizei cu vulnerabilitatea subiectului, a victimei. Cu victima.
Cică adevărul este întotdeauna la mijloc. Dar cine se poate lăuda că deține.. adevărul?..
Afinitatea mea e către prima variantă, de a considera agresorul vinovat pentru agresiune. În opinia mea, nici un agresor nu se poate dezvinovăți cu justificarea că victima nu a fost capabilă să se apere. De aia nu îi înghit pe agresori, pe cei ce încearcă să își impună propriile decizii în viața mea, împotriva voinței mele. Sînt subiectiv, știu. Alegerea mea.
Asta fiind o justificare rațională. La nivel emoțional, îi urăsc pe cei ce m-au agresat pentru cinismul pe care mi l-au indus. Cinism care nu era acolo, la început. Pentru asta, consider că ar merita bătuți cu furtunul ud cîte zile mai au de trăit.
Nu e loc de prietenie între mine și cei ce m-au agresat vreodată. E o consecință firească. Un agresor care-mi vorbește de prietenie e.. grotesc, îmi face scîrbă.
Dar a vomita de scîrbă nu este o acțiune neapărat necesară.