Coloane înalte, imense, de marmură neagră, arcuite gotic spre vîrf. Cupole prin care curge lumina torențial, contrastant cu negrul coloanelor. O parte din coloanele astea continuă mult în jos fată de punctul din care privesc, poate tot atît cît partea lor vizibilă, dacă nu mai mult. Acolo, jos, sînt.. mașinării enorme, cred. Nu le văd în întuneric, le simt. Le simt vibrația, într-o simfonie de ritmuri distincte, însă armonioase. Le simt puterea. Calmă, eternă. [.. In music the transition from the chord of G to E minor is considered the most emotional progression. Or so I’m told..]
Închid apoi ochii, îmi lipesc urechea de cea mai apropiată coloană și ascult. Și înțeleg. Toate experiențele vieții sînt acolo, bune și rele. Fiecare din ele, parte a Întregului, în consonanță, în armonie. Dacă vreuna din ele n-ar fi, Întregul nu ar fi.. întreg.
Apoi, după o vreme, deschid ochii. Și văd realitatea cu o altfel de înțelegere.
[.. All that great heart lying still on an angelwing..]
Am avut în dimineața asta o viziune, un vis-cu-ochii-deschiși, ascultînd cîntecul ăsta. Mi-am văzut interiorul, așa cum nu credeam să-l văd vreodată. Îmi place interiorul meu, e.. puternic, e.. frumos.
6 comentarii:
Frumos!
:)
Thanks.
Mi-a trebuit o zi întreagă să sedimentez senzaţiile / sentimentele copleşitoare de atunci în imagini.
Fain! E mai bine așa decât să se steargă prea repede.
Adică, mie mi se intâmplă să prind ceva, dar durează o frântură de secundă și apoi...nimic.
Trimiteți un comentariu