Realitatea unei despărțiri e greu de acceptat, așa că avem tendința să ne prefacem că nu o vedem. Ne spunem cît putem de convingători că nu e acolo, în mijlocul camerei. Că nu se tot uită la noi cu privirea aia fixă. Că nu ne împiedicăm tot timpul de ea, atunci cînd încercăm să o tot ocolim. Așa că prelungim momentul cît de mult putem. Găsim pretexte străvezii, gen hai să-ți spun ce-o să fac în vacanță, pe unde ma duc, ori uite ce mi-am mai cumpărat, ori ce mă mai doare. Paleative, adică.
Și dintr-o dată brusc o vedem, în toată disperarea ei mută. Realizăm atunci că ne zbatem degeaba, că nu putem repara nimic de fapt, că ce-i omorît, omorît rămîne.
Ǎsta-i momentul în care se face liniște. Adîncă, apăsătoare. Tristă.
Chiar și nespusă explicit, tristețea se simte.
Acum 21 de ore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu