SOARTA UNUI CÎINE

Zilele astea, într-un context... colegial, mi-am amintit o întîmplare petrecută cu vreo doi ani în urmă. Avem o colegă care iubeşte tare mult animalele. Atît de mult, încît dă de mîncare tuturor cîinilor vagabonzi din zonă, îi duce la veterinar pentru tratamente de cîte ori e nevoie, îi tunde. Pe scurt, e mama lor. Chiar ţine şi la glumă că am întrebat-o odată dacă are purici. A reacţionat atunci în limite rezonabile, chiar a zîmbit un pic. [....]

Într-o seară de vară, mergînd către casă, am dat peste fata asta în drum. Legase un cîine vagabond, destul de amărit şi de slab, cu o bucată de sîrmă electrică (FY 2,5 cu izolaţie albă, după ochiul meu format) de gît şi încerca din toate puterile să-l tragă după ea. Cîinele era în mod evident împotrivă, se citea nemulţumirea pe faţa lui, aşa că refuza să facă vreun pas. Ce faci, fată? am întrebat-o cu un zîmbet involuntar, fiindcă imaginea ei sugrumînd un cîine pe stradă avea ceva umor de situaţie. E bolnav, mi-a răspuns fata, cu o privire îngrijorată, abia se ţine pe picioare, trebuie să-l duc la veterinar. Apoi a mai tras de cîteva ori de sîrmă, destul de tare, rugîndu-l în timpul ăsta: Hai, mă, nu fi prost, trebuie să vii cu mine.. nu te mai încăpăţîna atîta, o să-ţi fie bine după aia, o să vezi... Cîinele recalcitrant, nimic. Am lasat-o în mijlocul străzii, acolo unde o găsisem şi mi-am văzut de ale mele. A doua zi am întrebat-o, cu intenţia de a face un pic mişto pe seama imaginii ei sugrumînd cîini, cum s-a descurcat, dacă a reuşit totuşi să convingă animalul să meargă cu ea. Nu, mi-a răspuns, serioasă, a trebuit să-l duc în braţe pînă la veterinar...  Şi cum e, l-a tratat, o să se facă bine?..  Nu, mi-a spus fata cu lacrimi în ochi. N-a mai putut fi tratat, era prea bolnav...  Adică l-ai dus pînă la veterinar şi a murit acolo? am întrebat-o cu ochii mari. Era prea bolnav... I-a facut doctorul o injecţie, să nu se mai chinuie. M-am uitat în ochii ei, era sincer îndurerată şi îi venea să plîngă. Aşa că mi-am înghiţit miştoul şi am încheiat discuţia.

Acum, peste ani, le-am povestit colegilor mei întîmplarea, că venise vorba de fata asta şi de dedicaţia ei în a ajuta cîinii fără stăpîn. Deşi nu era intenţia mea, i-am făcut să rîdă cu lacrimi. S-au făcut covrig de rîs toţi, unul chiar a căzut de pe scaun. După vreun sfert de oră, cînd au început să-şi revină, unul dintre ei a spus: Şi zi aşa, l-a ajutat pînă l-a omorît.  Păi, dacă veterinarul ăla aşa a decis.. am încercat eu să explic. Lasă-l băi în pace pe veterinar. Dacă nu-l culegea ea de pe stradă, şi cu de-a sila pe deasupra, poate mai avea zile, bietul cîine... Aşa, i-a facut un bine, l-a omorît. Îţi spun eu, din punctul de vedere al cîinelui, toată întîmplarea a fost de naşpa. Au urmat cîteva clipe de tăcere aprobatoare din partea tuturor, obligindu-mă sa reevaluez interior situaţia, din punctul de vedere al cîinelui de astă dată. Mda, cam de naşpa, să hotărască altcineva în locul tău dacă să trăieşti ori să mori. Binele făcut cu forţa, gen.

... Auzi, Gabi, mai zi-ne o dată, cum făcea cîinele ăla cînd îl trăgea ea de sîrma legată de gît?... m-a mai întrebat unul dintre băieţi, iar rîsetele au umplut din nou biroul, zglobii.