J. ŞI REALITATEA VIRTUALǍ VERSIUNEA 5.0 - CǍDERE, ÎN TIMP SUBIECTIV

You screw it up again, mîrîie J. către sine printre dinţii strînăşi, gîfîind în costumul presurizat, conceput de inginerii ăia deştepţi ai Companiei cică să reziste la aproape orice. "Aproape" e cuvîntul cheie, îşi aminteşte J. încruntat, urmărind ca hipnotizat cele cîteva picături de transpiraţie, răspîndite încolo şi-ncoace de şocurile continue ale căderii prin atmosfera din ce în ce mai densă, zigzagînd imprevizibil pe vizorul interior al căştii. Cu un început de panică, justificată cumva de gravitatea situaţiei, ridică braţul stîng, pentru a putea citi indicaţiile altimetrului, fixat pe mîneca costumului. Ar cam fi momentul pentru decizia finală, îşi spune J., în timp ce la căderea încă accelerată se adaugă o rotaţie, datorită mişcării făcute. Nu sîntem păsări, nu ştim cu adevărat să zburăm, doar ne arogăm dreptul ăsta, îl săgeată un gînd. Ei bine, realitatea are modul ei propriu de a ne reaminti cînd ne-o luăm în cap, in the hard way. [....]
Învingîndu-şi greaţa dată de centrifugă, J. prinde cu dinţii senzorul roşu de lîngă microfon, muşcîndu-l puternic. Aproape imediat îi apare proiecţia holografică a unui X, chiar în faţa ochilor, în timp ce o Voce îi şopteşte scurt în căşti: Priviţi marcajul, pentru identificarea biometrică. J. încearcă să menţină privirea fixată pe X-ul ăla printre zmucituri, în timp ce încasează mai multe flash-uri care-l fac să lăcrimeze aproape. M-au orbit pentru vreo zece secunde, dar nu mai contează, îşi spune J., în timp ce Vocea revine în căşti: Subiect J. identificat, comandă confirmată, se declanşează procedurile de backup al memoriei şi de dilatare temporală virtuală. Bla-bla, îngînă J. Vocea care continuă să dea indicaţii, în timp ce drogul injectat cu presiune în carotidă începe să i se răspîndească în corp. După doar vreo două secunde în timp subiectiv, Vocea din căşti devine din ce în ce mai înceată şi cu o tonalitate din ce în ce mai joasă, apoi se opreşte, ca un casetofon căruia i s-au terminat bateriile. J. îşi aminteşte, zîmbind trist către sine, că el e unul din puţinii piloţi de încercare ai Companiei capabil încă să facă comparaţia asta, că majoritatea nici nu ştiu ce e ăla şi cum arată un casetofon. Eh, cine n-are bătrîni, să-şi cumpere, concluzionează J., relaxîndu-se. Bună treabă drogul ăsta, îşi spune, transformă cele cîteva minute rămase pînă la impactul cu solul în aproximativ o oră şi jumătate în timp subiectiv. Bine, drogul are efect mai îndelungat, putînd oferi pînă la aproape trei ore de timp subiectiv, dar de regulă nu e cazul, căderea fiind mai rapidă. Ai deci tot timpul să-ţi pui toate cele în ordine, să înregistrezi un mesaj către cei dragi, să te obişnuieşti cu ideea. Evident, după ce înregistrezi un raport către Companie, să ştie şi ăia ce anume a mers prost în prototipul lor de avion stratosferic de miliarde, de a ajuns ploaie de meteoriţi, iar tu, deşteptule, un papagal în cădere liberă. Asta, în cazul fericit în care vor mai recupera ceva din tine şi că vor identifica implantul cerebral în pata incertă de pe asfalt, care cel mai probabil vei deveni. Oricum, perspectiva morţii nu-l îngrijorează prea tare pe J., fiindcă ştie că îl aşteaptă pregatită, la sediul Companiei, o clonă perfectă, gata să fie încărcată cu backup-ul memoriei lui, de pînă azi-dimineaţă. Şi, cu un pic de noroc, poate şi cu backup-ul făcut chiar acum, adică nu va pierde aproape nimic. Aproape nimic... Îşi aminteşte că, din dispoziţia medicilor şi psihologilor Companiei, momentul impactului este şters, din simplul motiv că altfel, după cîteva căderi din astea, toată echipa piloţilor de încercare s-ar muta într-un salon de spital, din acela dotat cu perne moi pe pereţi. Şi cu cămăşi din alea cu mîneci lungi, care se leagă la spate. Însă J. ştie că decizia a fost în primul rînd financiară, din cauza sumelor enorme de bani băgate în antrenamentele şi clonele piloţilor. Protecţia investiţiei, gen.
Cu mişcări încete, ca la antrenament, cu grijă să nu-şi rupă ceva, J. îşi întinde mîinile şi picioarele cît poate de tare, apoi reuşeşte, în vreo trei minute subiective, să oprească mişcarea aia de spirală nebună şi să se întoarcă cu faţa în jos. Măcar acum căderea e mai lină, smuciturile aproape nici nu se mai simt, e bine. Face o estimare a timpului rămas pînă la impact, e aşa cum ştie de alte dăţi, cam o oră şi jumătate în timp subiectiv, iarăşi bine. Cu cîteva bătăi de pleoape transmite senzorilor că a intrat cu succes în modul rapid şi că e gata să înregistreze raportul. Îl expediază în două treimi din timpul subiectiv rămas, adică vreo oră, enumerînd parametrii de zbor şi toate failurile pe care le-a putut el observa, înainte de explozia finală. Raport încheiat, spune J., iar Vocea, acordată acum pe viteza lui, îl întreabă amabilă: Aveţi de înregistrat vreun mesaj personal?.. Nu, răspunde J. dintr-o dată ursuz, n-am cui. Uite, îi trece un gînd prin cap lui J., în tăcerea amabilă a Vocii, de ASTA ar trebui să se ocupe toţi psihologii ăia bine plătiţi ai Companiei, să nu mă mai simt aiurea de fiecare dată cînd îmi amintesc, ori cînd mi se aminteşte cît de singur sînt. Încearcă să se extragă din momentul de tristeţe, căutînd puncte de reper, aşa, pentru plăcerea lui interioară, să ştie unde anume se va zdrobi de sol. Recunoaşte, undeva către est, turnurile semeţe şi inconfundabile ale unui oraş cunoscut, la vreo cincizeci de kilometri. Apoi o autostradă, către vest, la vreo douăzeci. Apoi un lac, cu o formă ca de de păstaie, ceva mai aproape, undeva către sud. Dedesubt - mult verde. Mai bine pe iarbă decît pe asfalt, bravează J., de parcă ar fi vreo diferenţă, la viteza asta. Va fi o groapă mai adîncă, atît. Sînt încă prea departe să disting detalii, precum case sau oameni, îşi spune J., mai am de aşteptat vreun sfert de oră. Cîntă în gînd un cîntecel, de plictiseală, vreo cinci minute, apoi, neavînd ce face altceva, zice într-o doară: Aş vrea să înregistrez totuşi un mesaj, pentru.. mine. Vă ascult, spune îndatoritoare Vocea, iar J, cu un zîmbet prostesc în colţul gurii, începe să descrie locaţia, punctele de reper, distanţe estimate, tot. Chiar, îşi spune dupa încheierea mesajului, ar fi interesant dacă aş veni aici, peste cîteva zile, să mă uit la groapa pe care am făcut-o, căzînd. Ca un fel de sfidare a morţii, de care nu mi-a fost niciodată cu adevărat frică. Şi asta nu pentru că mereu am avut o asigurare, o clonă de schimb şi un backup de memorie, ci pentru că ŞTIU că dacă aş muri, nu aş simţi că sînt mort. Nu aş mai simţi nimic trupesc, pămîntesc. Nu aş mai simţi că nu simt. Nu aş simţi Nimicul, fiindcă Nimicul nu poate fi simţit, punct.  
J. se trezeşte la timp din visare, ca să admire peisajul superb al ultimelor cîteva minute subiective dinainte de a muri: case frumoase, de lemn, cu acoperiş roşu de ţiglă şi pridvor. În faţa celei mai apropiate, chiar sub J., o grădină cu flori, majoritarea roşii, dar şi galbene. Totul în nemişcare, inclusiv cîteva rîndunele în zbor, pe lîngă care J. trece centimetru cu centimetru. Pot sa fac şi o înregistrare video?, se pomeneşte J. întrebînd prosteşte, iar Vocea îi răspunde că din păcate nu, costumul ăla atît de deştept nefiind echipat cu camere exterioare. Oarecum trist, J. se mai uită cîteva clipe subiective peste umăr către rîndunelele nemişcate lăsate în urmă, apoi îşi întoarce ochii către pămînt. Iar acolo vede FATA, la numai cîţiva metri de locul estimat al impactului. Înaltă, zveltă, cu braţele pline de flori şi o privire visătoare, albastră cu o uşoară tentă de verde. Iar J. defilează, cu o durere dulce în piept şi cu răsuflarea tăiată, prin faţa fetei nemişcate, cazînd cu încetinitorul, centimetru cu centimetru, spre pămîntul inevitabil. Privind-o, simte în mod complet ilogic că o cunoaşte dintotdeauna, deşi ştie că n-a mai văzut-o niciodată pînă acum. Aş vrea să mai îmi transmit un mesaj, tot mie, se poate? întreabă J., numărînd cu coada ochiului firele de iarbă de la mai puţin de o jumătate de metru, cu capul răsucit către fată. Desigur, răspunde îndatoritoare Vocea, puteţi începe. Ascultă aici, şobolane, îşi spune J., vino musai la coordonatele transmise în mesajul anterior, dacă vrei să te vindeci de singurătate. Fata viselor tale chiar există! A trebuit să cazi din cer, s-o găseşti, fraiere... Te-ar putea iubi, dobitocule, numai să vrea... Întelegi, băiete, n-ai voie să ratezi! Mesaj încheiat, mai spune J., cu o secundă subiectivă înainte de primul pîrîit al căştii, zdrobindu-se cu încetinitorul de pămîntul ăla inevitabil. O să mă intorc, fată, după ce mor un pic, mai gîndeşte J., începînd să intre, încet-încet, în pămînt.

Sam Bailey - Who's Loving You by The Jacksons - THE X FACTOR UK 2013