J. ŞI REALITATEA VIRTUALǍ VERSIUNEA 4.0 - AVANPOST: LEAVE NO MAN BEHIND

Stoned

Mai întîi, un flash scurt îi zgirie retina, prin pleoape. Deschide ochii, nimic. Apoi un ecran negru, cu cîteva cifre pulsînd verde, într-un colţ. Puii mei, îşi zice J., iar au uitat ăia să bage filmu'. Clipeşte din ochii cîrpiţi, apoi încearcă să caşte. Încearcă, zic, fiindcă ceva îl opreşte, îşi simte maxilarul fixat, strîns. Instinctiv, încearcă să-şi pipăie faţa. Obţine doar un pocnet sec, împreună cu o zdruncinătură, atunci cînd izbeşte mănuşa de polimer de casca dură. În clipa aia, cu un gol în stomac, îşi aminteşte cine e şi unde se află. Singur în misiune secretă, soldat într-un avanpost fortificat şi bine ascuns, pe un planetoid de graniţă fără atmosferă, îndepărtat şi neprimitor, colcăind de patrulele inamicilor non-umani. Ceea ce justifică cu vîrf şi-ndesat dormitul în costum presurizat. Se ridică încet, face cîţiva paşi prin cămăruţa îngustă, dezmorţindu-şi încheieturile, sărind uşor în gravitaţia redusă. Solicită unităţii centrale, cu voce răguşită de somn, ultimele informaţii ale senzorilor, răspîndiţi pe întregul planetoid. Îşi scoate casca, se-aşează pe marginea patului îngust, de campanie şi muşcă de cîteva ori din raţia cam tare şi cam fără gust, desfăcută de zilele trecute, în timp ce informaţiile curg: comunicaţii ale patrulelor inamice la suprafaţă, cîteva rafale răzleţe de armă, cînd li s-o fi părut ălora că au văzut mişcîndu-se ceva. Vreo două aplanetizari, cargo, nu trupe. Thanks God, îşi spune J. mormăit, şi-aşa sînt prea mulţi carcalaci pe-aici, pentru gustul meu. [....] Termină conştiincios raţia, apoi face mototol ambalajul în pumn şi-l aruncă spre coşul de reciclare, cu boltă. Nu-l nimereşte, ca de obicei. Va trebui să fac curat, într-o bună zi, îşi spune J., locul ăsta începe să semene cu o cocină. Nu că ar aştepta oaspeţi prea curînd, da' oricum, ar cam trebui. Gîndul îi fuge pentru cîteva clipe la misiunea lui, de a asigura suport logistic unităţilor infiltrate în spaţiul inamic, inclusiv să le salveze pielea, atunci cînd ceva iese prost. Chestie care, cu atîţia duşmani în jur, e destul de probabil să se întîmple. Ridică încet privirea către inscripţia cu litere de-o şchioapă, în bronz, de pe peretele din spatele monitoarelor unităţii centrale. Leave no man behind, scrie acolo, iar J. îşi aminteşte că a fost cîndva curios de cînd datează dictonul. A aflat că originea lui se pierde în negura timpurilor, de pe vremea cînd omenirea ocupa o singură planetă. E complet în acord interior cu ce semnifică, nici el nu şi-ar dori să fie lăsat în urmă, în spatele liniilor inamice, rănit, fără muniţie, înconjurat de duşmani, fără nici un ajutor. Chestia e ca nu oricine e şi capabil să se sacrifice pentru altul, să se lase pe sine la o parte, transformînd litera dictonului în faptă. Majoritatea oamenilor, puşi în situaţii periculoase, votează în primul rînd pentru ei înşişi, uitînd de ceilalţi. Testele psihologilor au spus că J. e capabil de aşa ceva. J. e oarecum sceptic, şi asta nu pentru că pînă acum ar fi contrazis, prin ceea ce a făcut continuu de atîţia ani, testele alea atît de complexe, ci pentru că întotdeauna, în toate situaţiile periculoase în care a ajuns, curajul lui, capacitatea lui de a se da pe sine la o parte, au fost dublate de cea mai pură şi mai umană frică. E aici, face ce face, însă el ştie că nu e perfect. Pentru o clipă îşi priveşte mîinile înmănuşate, nu detectează nici un tremur, e absolut calm. Fiecare din noi purtăm o povară, îşi aminteşte J. cuvintele unui prieten, ceva mai înţelept decît el, diferenţa o face cum anume o ducem, cu spatele drept, ori cocoşati, striviţi. J. n-ar putea jura că îi e uşor, însă simte că încă o poate duce. Pînă cînd?... Pînă cînd va simţi că nu mai poate, că e prea mult pentru el. Însă, pînă atunci, nu se va eschiva de la răspunderea pe care şi-a asumat-o, conştient. Va ignora frica, aşa cum a făcut-o şi pînă acum, atîţia amar de ani. Şi va crede în continuare în capacitatea lui de a-şi duce povara pînă la capăt, pînă cînd toţi cei ce depind de el vor fi la adăpost.
Au fost şi momente de cumpănă, îşi aminteşte J., cînd a fost tentat să lase totul, toate răspunderile lui, la o parte, pentru a cîştiga ceva doar pentru el. O umbră îi trece prin faţa ochilor, amintirea unei siluete delicate, provocîndu-i o durere în piept. J. oftează adînc, lăsînd durerea să se estompeze, printr-un scurt exerciţiu de respiraţie. I s-a reproşat atunci că are.. ataşamente, că asta îi îngrădeşte libertatea interioară, că nu îşi permite sieşi să gîndească liber, nelegat de nimeni şi de nimic, să fie el însuşi adică. El însuşi, scăldat în propriul lui egoism, mda... Însă J. ştie prea bine, cum a ştiut şi-atunci, că ar fi fost un drum fără viitor, mărginit de spectrele celor părăsiţi la greu. Cu încă un oftat, lasă amintirea dureroasă să treacă. Auzi, ataşamente... 
În clipa asta, J. ar fuma o ţigare, însă le-a terminat de mult, iar următorul transport nu va veni prea curînd. Ar trebui oare să se simtă.. părăsit, lăsat în urmă, pentru asta?... 
Un semnal de alarmă se aprinde pe unul dintre monitoare, împreună cu o sonerie enervantă, smulgîndu-l din starea de introspecţie. Opreşte zgomotul, cu un gest hotărît, apoi ascultă raportul: o unitate infiltrată se întoarce din teritoriul inamic, urmărită de trei nave duşmane. Au avarii, au fost loviţi. Le transmite iute o traiectorie de aplanetizare în mod criptat, dă drumul la bruiaj pe toate frecvenţele inamice, apoi începe să se echipeze, cu gesturi grăbite: casca, arma, trusa de supravieţuire. Trimite apoi încă un scurt mesaj cu timpul estimat de intervenţie, după care deschide trapa către tunelele săpate adînc în stîncă. Urcă în navetă, se fixează strîns în hamuri, apasă butonul de start. Rachetele de propulsie pornesc din prima, toate patru, iar J. rezistă şocului accelerării bruşte, de cîţiva G. Ţine ochii închişi, ştie că priveliştea tunelului şerpuind şi răsucindu-se înaintea lui nu-i va da nici o informaţie utilă, la viteza asta, iar el nu-şi permite să fie distras de chestii neimportante, cel puţin nu acum. Simte ieşirea în spaţiu ca o descătuşare de propriul corp, ăsta-i momentul acţiunii pure, fără gînduri aiurea. Porneşte invizibilitatea, apoi îşi caută ţintele. Două dintre ele îi sint pradă uşoară, le rade cu două rachete, pînă să-şi dea ăia seama. A treia navă inamică, în schimb... e mult prea aproape de nava de protejat, dacă ar trage de la distanţa asta, le-ar lovi pe-amîndouă. Plus, cele două explozii ce-au înflorit pentru cîteva clipe printre asteroizii din jur, trebuie că i-a avertizat deja că sînt atacaţi, sigur au pornit defensiva. Şi au un pilot destul de bun, remarcă J. cu un mîrîit, privindu-i cum încearcă să se păstreze aproape de ţinta lor, pentru a evita un alt atac de la distanţă. N-are ce face, îşi zice J. încruntat, trebuie să angajeze lupta directă. Cu un gest scurt, întrerupe invizibilitatea, oferindu-se inamicilor ca ţintă. Evită cu uşurinţă primele trei rachete, cu a patra are ceva mai mult de furcă, virează strîns şi scapă, la limită. Eh, măcar le-a cîştigat atenţia, acu' s-au luat după el. Urmează cîteva zeci de secunde de urmărire gen şoarecele-şi-pisica, printre asteroizi, acolo unde scuturile sînt nefuncţionale din cauza prafului, pînă cînd reuşeşte să-i prindă în vizor, cu armele de proximitate. Trage cu tot ce are, plonjînd către nava inamică, într-un gest uşor iresponsabil, de kamikaze nebun. E clar că ăia nu se aşteptau la aşa ceva, răspunsul lor e slăbuţ, îşi zice J., cu degetele blocate pe butonele armelor, simţind în tot corpul reculul transmis întregii navete. Vede cu încetinitorul cum loviturile lui provoacă mici cratere în nava inamică, care se tot lărgesc, pînă cînd gheizere de scîntei izbucnesc în toate direcţiile, unindu-se într-o explozie strălucitoare. Nu mai are timp să frîneze ori să schimbe direcţia, aşa că trece cu toată viteza prin locul unde, cu numai cîteva zecimi de secundă înainte, s-a aflat inamicul.
Face apoi o scurtă diagnoză: a scăpat cu naveta relativ întreagă, îi mai merg două fuzee din patru, nu prea mai are muniţie, iar micrometeoriţii şi bucăţile rămase din inamic nu l-au iertat, depresurizînd mai multe compartimente. Eh, atîta pagubă, îşi spune J. transpirat şi uşor nervos, virînd scurt către baza secretă, pe cerul lipsit, pentru o bucată de vreme, de inamici.

Halo 3- Landfall Live Action ODST

Eşti uşor nebun, ştii? îi zice zîmbind o fată subţire, simpatică, din echipajul salvat al navei salvate. J. o priveşte în tăcere cîteva secunde, scufundîndu-se umpic în privirea-i aproape albastră, cu o uşoară tentă de verde, descifrează acolo admiraţie şi recunoştinţă. Nu, nu din nou, îşi zice J. sieşi, cu un nod în gît, apoi se ridică fără nici o expresie şi pleacă, spre coridor. N-are chef de complimente admirative, n-are chef de contact uman, n-are chef de nici o intruziune din afară, de fapt. S-a dus acolo, chipurile să-i întrebe ce mai fac, cum se descurcă cu reparaţia navei, cu răniţii, daca mai au nevoie de ceva, piese de schimb, combustibil, medicamente, alimente, gen. De fapt, vroia să-l surprindă pe vreunul fumînd, să-i ceară o ţigare. Eh, n-a avut noroc, o să reziste şi fără tutun, îşi spune J. sieşi, zîmbind, cu mîinile adîncite în buzunare, înaintînd fără grabă prin coridorul săpat în piatră, luminat discret din loc în loc de lumini de avarie. Te-am supărat cu ceva? aude peste umăr vocea fetei, periculos de aproape, judecînd după ecourile reverberate de stînca goală. Simte cum i se ridică brusc părul pe spate, îşi blochează o reacţie instinctivă de fereală, apoi îşi adună curajul, el, "eroul". Se opreşte şi se întoarce spre ea, pe călcîie, măcar să vadă de unde i se trage, îşi spune. Într-adevăr, era aproape, iar oprirea lui bruscă n-a ajutat, fiindcă acum se privesc în ochi, de la numai cîţiva centimetri, ascultîndu-şi reciproc respiraţia. Am venit doar să cer o ţigare, spune J. încet, după cîteva clipe de tăcere, ferindu-şi privirea. Nu suport recunoştinţa, mulţumirile. Nu mă simt bine în mijlocul atenţiei. Mi-am făcut doar datoria, atît. Interesant, răspunde fata încetişor după alte cîteva clipe de linişte, avem aici un curajos timid, iar J. simte cum albastrul-verzui al privirii ei îl atrage, în semiîntunericul coridorului de piatră, precum o capcană gravitaţională nemarcată încă pe hartă. O să-ţi dau eu ţigări, mai aude J. ca prin vată, o să-ţi dau... însă nu acum, mai... încolo...
... Ai de gînd să-ţi scoţi mîinile alea din buzunare, soldat?... îl mai întreabă din depărtări fata, cu o ironie abia simţită în vocea devenită acum de catifea, iar J. îşi aminteşte de pumnii încleştaţi încă în buzunare, străini, de parcă n-ar fi ai lui. O cuprinde de mijloc, ca pe-un lujer de floare, în timp ce ea se cuibăreşte la pieptul lui, caldă, cu gesturi fireşti. Defineşte firescul, îşi spune J. sieşi, în timp ce o strînge în braţe, umplîndu-şi nările de mirosul vegetal-hipnotic al părului ei. Firescul e starea de iubire, îşi răspunde, simţind căldura crescîndu-i în jurul inimii. Restul e doar ficţiune, şi anume ficţiune proastă. 

StarShip Troopers Tribute - Johnny Rico and Dizzy Flores

Ecran negru, litere roşii, pulsînd, în josul ecranului. În lipsă de altceva, J. citeşte: Stimate Client, Vă mulţumim că aţi folosit serviciile noastre de Realitate Virtuală Autogenerată. Din păcate, limita Dumneavoastră de credit a fost atinsă. Vă mai aşteptăm cu alte oferte speciale de a visa împreună, disponibile exclusiv clienţilor fideli ca Dumneavoastră, atunci cînd Vă veţi rezolva situaţia financiară!
J. îşi scoate casca plină de senzori, cu ochii cîrpiţi, reobişnuindu-se încetişor cu lumina puternică a zilei. Aş fuma o ţigare, îşi spune J., însă se pare că va trebui să mai aştept, ţinînd cont că nu mai am nici un ban. Defineşte firescul, îi sună o amintire în minte. Firescul e starea de iubire, vine şi răspunsul, firesc. J. se ridică de pe fotoliul moale al viselor sale, zîmbind.