Vogel in the Penthouse by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
Dimineaţa asta a-nceput într-un mod complet original pentru J.: cu vreo jumătate de oră înainte să sune ceasul, trei jurişti - colegi de scîrbici cu J. - au apărut pe rînd pe ecranul visului său, păşind discret dinspre dreapta, unul cîte unul, în costume negre-scrobite ca de nuntă - ori, de ce nu, de înmormîntare - şi i-au livrat, tot pe rînd, cîte-un mail. Fiecare mail avea cîte un fişier ataşat. J., firesc, a pus mîna pe mouse, a salvat fişierele ataşate, click-dreapta, pe desktop, apoi s-a aşezat mai bine şi s-a apucat să le deschidă, pe rînd. Erau fişiere audio, cam de trei minute fiecare, conţinînd cîte o repriză de tuse. Primul fişier l-a ascultat pe partea dreaptă, întins, al doilea - pe stînga, covrig, iar pe al treilea şi ultimul, cel mai dureros dintre toate, l-a ascultat întins de-a dreptul pe spate. Senzaţiile experimentate de J. au fost distincte, pentru fiecare fişier-tuse în parte: fiecare se auzea diferit, se simţea diferit, dar mai ales avea un gust complet diferit de celelalte.
De-a dreptul original, a rînjit J. amar către sine, trezit complet în mijlocul unui lac de transpiraţie. Concluzia numarul unu - şi cea mai evidentă, nu-i aşa - J. a tras-o în baie, respirînd adînc din diafragma dureroasă, în timp ce jetul rece de apă îi curgea în neştire pe faţă: e o idee proastă să citeşti ataşamentele mailurilor transmise de jurişti, mai ales cînd chestiunea asta ţi se-ntîmplă noaptea, în vis.
Apoi J. s-a îmbrăcat şi şi-a băut cafeaua fierbinte, uşor filtrată prin fumul primei ţigări, ocazie perfectă să tragă a doua concluzie, cu mult mai puţin originală decît prima, însă cît se poate de evidentă şi ea: dacă vrei să te trezeşti dimineaţa, o cafea fierbinte e bună, te-ajută să nu te calce maşinile. Şi da, juriştii implicaţi s-ar putea să n-aibă, de fapt, nici o vină.
A treia concluzie - şi ultima - J. a tras-o în timp ce mergea pe trotuar, în drumul său de fiece zi spre scîrbici, urmărind absent într-o virtină refexia deformată a unui autobuz încărcat cu reflexii deformate de oameni şi - de ce nu - poate chiar cu reflexiile viselor lor, deformate - desigur - şi ele: cînd ne uităm în jur nu vedem de fapt realitatea, ci doar o reflexie a ei, mai mult sau mai puţin deformată, în vitrina propriilor noastre gînduri şi vise.
J. a întors apoi pe faţă şi pe dos concluzia asta tot drumul rămas pînă la scîrbici, mulţumit de sine, cîţi şobolani pe stradă - atîtea realităţi, da-da-da, sună bine, dacă stai să te gindeşti, pînă la urmă. Apoi J. a ajuns în sfîrşit la scîrbici şi a lăsat - ca în fiece zi - visarea la uşă, ca pe-o umbrelă plouată, iar cînd cardul său magnetic a provocat sistemului de pontaj cotidianul piuit ascuţit, J. a inspirat adînc, încasînd bărbăteşte un junghi ascuţit din partea diafragmei, dureroasă încă după tusea de azi-noapte, apoi s-a scufundat, ca în fiece zi, în searbădul şi anostul ocean al concretului.
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM" ***
