J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ – STUDIU DE CAZ

"The Future is Ours" by Christine M. Griffin
Senzaţia de securitate este prima care-l învăluie: solidă, ca o uşă metalică de seif, dotată generos cu zăvoare care se-nchid de jur împrejur, fixîndu-se ferm în zidurile supradimensionate, ca de cetate, ale camerei. Nimeni în spatele lui, ca să-l sperie, să-i ştirbească senzaţia de siguranţă personală, nici măcar pentru o secundă. Urmează apoi un “burst” de căldură interioară, radiind din centru (asta-i pe undeva prin zona inimii – nu-i aşa) către extremităţi, progresiv, fară nici o grabă, aproape la limita lascivităţii. Toate astea se petrec pe fondul unei relaxări musculare uniforme şi complete. J. se simte acum ca după un masaj îndelungat, urmat de o saună purificatoare.
Aruncă o privire în jur – iată, minune, i-a reapărut simţul vederii, cînd oare s-a întîmplat, se-ntreabă fix o secundă, apoi lasă gîndul la o parte – la urma urmei ce mai contează, important e că acum vede, iar priveliştea ce i se-arată merită tot efortul financiar pe care l-a facut pînă acum şi pe care o să-l mai faca în continuare, pînă la achitarea ultimei rate – supărător gînd, dar J. reuseste să-l estompeze rapid şi cu oarecare succes şi pe ăsta.
Se află acum la o recepţie luxoasă, candelabre enorme luminează feeric sala de bal. Toată lumea e îmbrăcată în ţinută de seară, ca şi el, dealtfel, deja au inceput să nu-l mai mire minunile astea care se-ntîmplă de la sine parcă. J. se pomeneşte brusc în mijlocul atenţiei generale, toată lumea îl aplaudă şi se ridică-n picioare cînd trece pe lîngă ei, se pare că a salvat cel puţin o prinţesă din gheare perverse şi rele de balaur, dacă nu chiar vreo două, după cum se poartă toţi cu el. Tot strîngînd mîini, ajunge lîngă o masă festivă şi după agitaţia disperată a chelnerilor şi a şefului de sală, se pare că e masa lui. Nu este singur, acolo îl aşteaptă (evident) partenera lui; e suplă, plutind într-o rochie de seară neagră, din mătase, croită cu spatele gol, vorbeşte cu cineva de la masa de-alături aşa că J. are tot timpul, apropiindu-se, s-o admire pe îndelete. Ea se-ntoarce către J. ca-n vis – sau cel putin aşa percepe el timpul acum, uşor dilatat din cauza emoţiei, zîmbeşte – şi-atunci lui i se taie brusc respiraţia şi-i mai trece şi pofta de mîncare pe deasupra, ei da, pentru fata asta merită să lupţi cu doi-trei balauri cu gheare perverse. Se-apropie vrăjit de ea, îi sărută curtenitor mîna, se-mbată de privirea ei şi-o întreabă, dînd curs primului gest de voinţă proprie din seara asta: “Cum te cheamă?...”
Fata îl fericeşte cu un zîmbet absolut răpitor, însă nu spune nimic. În scurtul moment de tăcere care urmează, J. aude distinct în ureche o voce, politicoasă dar fermă, mestecînd cu importanţă parcă numai majuscule, venind de niciunde si pe care aparent numai el o poate auzi, cei din jur fiind acordaţi pe altă frecvenţă: “…. Domnule J., vă rugăm să nu mai socializaţi cu Proiecţiile Generate în Realitatea Virtuală, informaţiile Dumneavoastră financiare arată că Limita Dumneavoastră de Credit acoperă numai Serviciul de Bază şi NU vă permiteţi costul Opţiunilor Speciale…”. Mda.

J. îsi priveşte chipul reflectat fidel, cu lux de amănunte şi-n dublu exemplar pe deasupra, în ochii de caprioară rănită ai partenerei sale. De undeva, din afara realitaţii virtuale în care se scaldă, poate chiar din memoria lui reală, pînă la J. tunelează un gind: “Ochii sînt ferestrele sufletului”. Reflexiile gemene din ochii enormi îi zîmbesc înapoi lui J., perfect sincronizate. Cu un zîmbet cam strîmb.