PRIVIND UN BEC DREPT ÎN OCHI, SUSPECT DE APROAPE

Minus infinit:
Tu nu mai vorbeşti cu mine, nu vrei. Orice vorbă ţi-aş spune mi se-ntoarce-napoi aşa cum a plecat, la fel de singură, ca bumerangul, completînd un superb elipsoid strălucitor în enormul spaţiu ce deja ne separă, aşa cum ţi-ai dorit, dealtfel. În cîteva zile a-nceput să se adune şi tăcerea în teancuri, ea însăşi excelentă izolatoare fonică fiind, precum vata de sticlă, abrazivă dar bună. You wish.
Plus infinit:
Nu-ţi dai seama că spui totul, tăcînd, absolut fără nici un cuvînt. Şi spate în spate cînd stăm, fără să trag cu urechea măcar, te-aud de parcă ai striga prin toţi porii, te aud ca şi cum te-aş vedea, parcă ai sări în faţa mea, cu părul vîlvoi, în roşu strident, fard negru felin şi cu unghii. Mă asurzeşti strigînd cu tot trupul, să n-ai nici o-ndoială, deşi taci, să ştii că te-aud. My fault.
Plutind în spaţiul configurativ dintre minus şi plus infinit, nici cal nici măgar adică, te privesc cu figura cvasiinteligentă şi total lipsită de complexe a celui ce s-a uitat cinci minute la bec şi vede-apoi doar filamente, oriunde s-ar uita, ore în şir.
“În vis ca o apă, mă scurg printre pietre, mă aşteaptă chipul tău la liman”, spunea cîndva un om cu talent.

Oare mă vezi?... Mă auzi?... Închid ochii, ascult tăcerea cum curge. Presupun că da.