EI DA, MASOCHIŞTII EXISTĂ

N-am să-nţeleg niciodată de ce cînd te văd mă loveşte tristeţea, radiezi efectiv tristeţe, cred că ai un contract cu discount mare pentru elementul ăsta sumbru, probabil ca şi client fidel consumi o grămadă. Aşa cum expertul naval urmăreşte siajul unui vas spre a-i detecta imperfecţiunile şi a-i micşora rezistenţa la înaintare, mă izbeşte tristeţea urmelor tale ramase cam în tot locul pe unde-ai trecut.
Duci peste tot un balast enorm de care te prefaci a nu avea cunoştinţă, poate e o formă foarte avansată de inconştienţă ce ai tu, nu se poate să nu ştii ce povară duci în spate. Sau poate ştii dar te prefaci că nu vezi, ceea ce nu accepţi că există – nu-i aşa – poate chiar nu există, probabil că reuşeşti să te minţi de la un nivel încolo, trebuie că ai o imaginaţie extraordinară, altfel cum ai putea să te minţi în halul ăsta mă-ntreb.
Iar eu stau pe margine legat de mîini şi de picioare, fără să pot face nimic, eterna poveste a vieţii mele, stau şi mă uit cum te-neci în tristeţe, ştiam eu că există masochism pe lume da' nici chiar în halul ăsta.
Cum de ce mă bag eu în seamă, credeam că de aia există prieteni, ca să facă ceva, evident că nu e musai treaba mea, ai dreptate, se poate trăi şi aşa, bănuiesc, da' nu prea mult şi nici prea bine, aş zice eu, cîrtitorul de serviciu.
Deci acum ar fi momentul cînd ai putea scăpa, dacă ai face un efort, să laşi la o parte tot ce te ţine în loc, tot balastul ăla mizerabil care nu te lasă să zîmbeşti fără un motiv anume, să zîmbeşti pur şi simplu, prosteşte, cum s-ar zice, orice numai să zîmbeşti şi tu. Într-o bună zi o să te-acreşti de tot de la toată tristeţea aia, şi-atunci o să te-ntrebi unde sînt toţi prietenii pierduţi şi-o să te-ntristezi şi mai tare, dacă mai e posibil aşa ceva.

Ei da, să nu mă mai contrazică nimeni, masochiştii există.