HIMERA DE CULOAREA FURTUNII, E-ACOLO MEREU

Furtuna a-mprumutat din sufletul meu o culoare, undeva între mov şi gri trist, schimbînd percepţia a tot ce se vede în tonuri de sepia, nuanţe bine definite toate, prin atmosfera de vis ce ne-nvăluie. Vîntul şficuitor ca un bici îşi face loc prin ploaia fină ce bate-n rafale, gigantic aspersor descentrat deasupra noastra, a tuturor. Copacii se mişcă în vînt, şerpuind unduitor printre rafale. Părul tău se mişcă în vînt, în rafale şi el, gorgonic, strălucind metalic, imposibile şuviţe împrăştiate în toate direcţiile, întotdeauna altele, în fiece clipa altele. Uite-aşa realizez cît de multe direcţii există de fapt, numai prezenţa ta m-ajută sa văd, mereu m-a izbit vitalitatea părului tău gorgonic. Mă priveşti pătrunzător, uşor încruntată din cauza rafalelor puternice. Eşti aproape, mult prea aproape, pot observa în mod distinct şi aproape dureros fiece detaliu al feţei tale, în lumina crepusculară. Aş putea să te-ating, atît de aproape eşti, însă mi-e teamă că dacă încerc ai să dispari ca o nălucă, înapoi în furtuna ce te-a născut. Cad o secundă în reverie, cu răsuflarea tăiată, eşti superbă în vînt, bănuiesc că ştii asta, iar ploaia-ţi dă strălucire, cred că şi asta ştii, îmi recapăt suflul cu un efort. Spui ceva, vorbeşti cu mine – cred / sper / visez – însă vorbele tale nu m-ajung, ricoşează cumva, le-nghite vîntul de cum le-ai spus. Îţi văd numai gura cum se mişcă, imposibil film mut, rezervat pentru eternitate memoriei mele. În jurul tău urlă doar vîntul turbat, numai atît se aude, mi-ajunge şi-atîta, să ştii, imaginea ta îmi ajunge. O şuviţă ţi s-a prins în colţul gurii iar vîntul vrea să ţi-o smulgă, gelos, cum îndrăzneşti tu adică să vorbeşti cu mine, nemernicul de mine, aici sînt de acord cu el, nu merit nici măcar să respir. Şi totuşi...

Vîntul bate din ce în ce mai puternic, centrul furtunii se-apropie. Oare dacă închid ochii ai să dispari?...