PASTEL ÎNCREMENIT ÎN SUBTILITĂŢI DE MARMURĂ

Pleoape vinete şi grele de marmură plecate peste ochii enormi, umbrind cu genele de marmură neagră obrajii maţi – evident, de marmură – cu pomeţii uşor ridicaţi; nasul fin cu nări imposibile, sculpturi aproape transparente, abia umbrind buzele senzuale de marmură roşie ce şoptesc parcă ceva, cuiva, peste umăr, un secret desigur, tot de marmură cred, altminteri nici nu s-ar putea. Privesc hipnotizat ore în şir reţeaua profundă ce se-ntrevede strălucind în adîncimea marmoreana a braţelor, pe umerii goi şi-atît cît pot vedea, în continuare pe ceafă şi-apoi în jos pe spate. Marmura, visul de aur al tuturor statuilor, de-acum şi din toate erele umanităţii.
Totul se petrece într-o sală de marmură, c-o fereastră enormă deschisă larg spre sud într-o piaţă de marmură, dispusă oarecum către vest faţă de centrul enormei metropole de marmură, luminată feeric de razele blînde ale soarelui de marmură, suspendat cumva, în ciuda fizicii cunoscute nouă, pe un cer de marmură străvezie.

Vîntul fierbinte aduce în rafale o pulbere fină, spulberînd reveria. După gust, cred că e nisip.