UNSLEEPING…

Soft Watch by Salvador Dali
Cît de obosit poţi s-ajungi, care-i limita extremă de la care coarda face “plici”, mă-ntreb de-o bucată de vreme. Aia de la care-ncepi să dai rateuri, aia de la care amintirile celorlalţi despre cîte-o-ntîmplare petrecută-mpreună nu mai coincid cu amintirile tale. Cînd nu-ţi mai găseşti ritmul zile în şir, după un efort considerat normal, altădată. Cînd fugi consecvent de rutină, cu riscul de-a lăsa “unfinished tasks” să se-adune. Cînd cauţi satisfacţii în senzaţii simple – un gust, o imagine, un sunet – şi-ncerci să le simţi repetat, pînă la saturaţie. Cînd nu mai tolerezi defectele celorlalţi şi-ncepi să le spui ce gîndeşti despre ei, indiferent de consecinţe, total nediplomatic – cunoscuţi, necunoscuţi, nu importă. Cînd nu-ţi mai pasă cum apari în ochii celor din jur. Cînd bei profilactic cafele, pînă ţi se face greaţă. Cînd faci acelaşi lucru de două – trei ori la rînd, fără un rezultat aparent. Cînd foloseşti o pereche de căşti ca alibi pentru a te izola de ceilalţi. Cînd visezi aiureli în continuarea evenimentelor reale de peste zi. Cînd te eschivezi – din ce în ce mai stîngaci – de-a raspunde la întrebarea stereotipă “ce mai faci?”. Cînd începi a căuta înţelesuri profunde în privirile vecinilor de bloc. Cînd nu-ţi imaginezi c-ai putea face altceva decît să dormi, în potenţialul concediu.

Am cîteva idei despre asta, le ţin (încă) pentru mine. Într-o bună zi poate am să vi le povestesc. Dacă o să fiţi cuminţi, iar eu o să fiu ceva mai puţin obosit.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "UNSLEEPING…" ***

EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ

"Bucharest Sunset" by Cristian Scutaru
În drumul meu de la scîrbici către casă merg pe partea stîngă a străzii, cu muzica urlînd în urechi şi ochelarii de soare pe nas; soarele se-ndeamnă să apună roşu, undeva în faţă şi pe cealaltă parte a străzii. Întotdeauna pe cealaltă parte.
La-nceput trec pe lîngă un soi de mic parc, calc pe cîteva frunze uscate (…august… deja frunze uscate?...mda), urmează apoi cîteva străduţe liniştite, cu case liniştite, de oameni liniştiti, într-o amiază tîrzie şi liniştită.
Pe la jumătatea drumului, după ce fac primii paşi pe lînga blocul acela vechi şi lung, stalinist în măreţia lui dezolantă, pe Vatra Lú şi pe stînga, mă-nconjoară Mirosul; hoţeste, pe nesimţite, pînă să mă prind sînt deja înconjurat. Prima senzaţie certă e de transpiraţie stătută, evoluînd discret către lemn (… brad?...) vopsit cu ceva pe bază de solvenţi organici, nitrolac e cuvîntul care mi se rostogoleşte pe limbă cînd mă gîndesc. Se transformă treptat, mirosul adică, după doar zece paşi, în naftalina din dulapul cu haine de iarnă, văd parcă o clipă, la marginea cîmpului vizual, o mînecă de pardesiu negru şi aspru… Inspir adînc, să depăşesc momentul, însă mirosul s-a metamorfozat deja: peşte prăjit acum, sărat, ars bine în tigaia înegrită pe-o parte, acolo unde-i flacăra mare. Privesc gînditor apusul care se-ntîmplă în faţa mea şi pe cealaltă parte a străzii, în timp ce mirosul – cu certitudine viu – evoluează discret către peşte afumat, batog de macrou mai exact, cu boabe de muştar şi toate cele pe lîngă, lămîie, dafin, piper. Scutur din cap şi-ncerc să-ntind pasul, în timp ce duhoarea oscilează, cameleonic deja, între jegul concentrat al homeless-ului din gangul din stînga şi rahatul de cîine de rasă bine crescut de lîngă rigolă, în care era cît pe-aci să calc în încercarea disperată de-a scăpa de primul.
Mă frec discret la ochi pe sub ochelarii de soare, au început să mă usture brusc pe ultimii metri şi cred că nu-i de vină soarele roşu care-mi bate din faţă acum, coborînd încet dincolo de blocuri. Mai am un pic, mirosul a ajuns la varză stricată (parfum!...). Mai are o ultimă zvîcnire (de orgoliu?...) pe ultimii metri, în fata cabinetului stomatologic, DA, ăsta-i miros de carne pîrlită cu freza, îl inspir cu nesaţ: în sfîrşit, ceva ce pot înţelege. Pe nesimţite se termină blocul, nu înainte să-mi curgă în cap un pic de zeamă de aer condiţionat de undeva de la etajul de sus. Nu, nu mă uit de unde-a picat, îmi păstrez demnitatea, dacă am rezistat pînă acum…

Soarele a coborît sub marginea blocurilor, bulevardul se-apropie, împreună cu mirosul familiar de asfalt încins, praf de ciment şi gropi la tot pasul. Cu un gest îndelung studiat îmi scot ochelarii, nu mai am nevoie de ei astă seară. De-aici şi pînă acasă pot privi oamenii drept în ochi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ" ***

ÎN AŞTEPTAREA INSPIRAŢIEI

Paut Neteru (Tree of Life)
Se pare că inspiraţia mă ocoleşte de cîteva zile. Şi nu doar pe mine, n-am văzut nici o idee cu adevărat originală de vreo săptămînă încoace, pe o rază de şapte-opt bloguri de jur împrejur. Ţinem cu toţii, demni, antenuţele pleoştite, însă date pe spate, cool, cu o picătură de gel.
Există explicaţii cît se poate de astrologice, daca vrei să le vezi: Neptun e retrograd – aspectul ăsta a-nceput de cîteva luni da’ acum se cumulează cu alte aspecte la fel de parşive: Venus în cuadratură cu Luna Neagră şi mai e şi lipsa de creativitate dată de Jupiter retrograd. Cum ziceam, secetă maaare…
Partea bună e că nu mai dureaza mult, cel puţin două din aspectele astea se “desfac” pînă pe la sfîrşitul lunii, o să vină odată şi sezonul ăla ploios şi-atunci să vezi ce-o să mai înotăm în idei, care de care mai profunde şi mai originale. Ca peştii prin jungla inundată.
Pînă atunci propun să ne mişcăm discret antenuţele, să fim sensibili la tot ce ne-nconjoară. Şi să avem grija să nu ne atace furnicile roşii, în ultima vreme umblă peste tot în gaşcă, nebunele alea.

Să acumulăm deci, pînă atunci, evenimente / poveşti / întîmplări ca bureţeii bine storşi, în aşteptarea torentelor de idei ce vor urma.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN AŞTEPTAREA INSPIRAŢIEI" ***

SUPEROFERTĂ: SUFLETE LA DISCOUNT

Solduri :P
Nu ştiu ce-i cu tine în ultima vreme de mă-ntrebi tot timpul ce trebuie să faci, parcă ai fi un copil!... Atîta naivitate mă sperie, mai aveai un pic şi-ntrebai necunoscuţii pe stradă încotro s-o iei, norocul tău că eram eu prin zonă (mi-s băiat de treabă de felul meu), dac-ai fi nimerit un om rău cine ştie unde-ai fi ajuns. Lumea e rea, măi băiete, toţi mint şi toţi fură, nu poţi să mai ai încredere-n nimeni. Nu mai e ca pe vremea lui Ţepeş, cînd lăsai punga cu galbeni în răspîntie înainte de-a se fi-noptat şi-o găseai apoi în zori neatinsă. Azi cheresteaua de ţepe e scumpă şi chiar noţiunea de ţeapă a suferit, de-atunci, transformări radicale…
Să fii conştient de valoarea ta, asta ar trebui să faci, ăsta ar trebui să fie idealul tău. Tocmai de-aia îi şi zici ideal, că încă nu l-ai atins. La mintea cocoşului, nu-i aşa, ce-ai mai căuta tu aici, printre noi, dacă ţi-ai fi împlinit toate visele, toate idealurile, dacă n-ai mai aştepta ceva nou de la viaţă. Măcar să se-ntîmple, să se-mplinească odată, să-nceapă să aibă sens, într-un final glorios, toate evenimentele aparent disparate care s-au tot întîmplat de la o vreme încoace. Să se lege ceva.

Şi-aici e-o dilemă de-a dreptul filozofală, cum poţi să măsori, dintr-o privire aruncată în grabă sau din două-trei vorbe smulse cu cleştele, valoarea unui om? După aia abia constatăm că nu ne mai rămîne nimic pentru noi, după ce ne-am vîndut aproape pe gratis.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "SUPEROFERTĂ: SUFLETE LA DISCOUNT" ***