Am vazut poza asta cu Churchill relativ recent și mi-a dat de gîndit. Și da, așa e, de fiecare dată cînd m-am luptat pentru ceva în viață, pentru ceva important pentru mine, m-am ales cu unul sau chiar mai mulți inamici. Și nu mă refer la cei cu care am fost vreodată în competiție, pentru vreun petic de cer ori vreo bucată de pîine, cu ăia m-am înțeles cumva, culmea. Ci mă refer la genul ăla de ființe care-și imaginează, trăindu-și perpetuu visul lor egotic, că s-au născut cu dreptul de a-și impune asupra altora modul lor de gîndire, credința ori lipsa lor de credință, pe scurt, voința lor. Ființe care cred cu tărie că ei sînt stăpîni, iar toți ceilalți - sclavi, sortiți să li se supună. Cu ăștia m-am luptat toată viața, și mă voi lupta, probabil, tot restul zilelor mele. Și nu mă vor îngenunchia nici de acum înainte, așa cum n-au reușit s-o facă nici pînă acum.
Ce mi se pare cu adevărat straniu e că indivizii ăștia n-ar recunoaște în ruptul capului că-mi sînt inamici. Dacă-i întrebi, toate arătările astea cu chip uman îți vor spune, cu vehemență, că de fapt ei îmi sînt adevărații prieteni, că eu greșesc iar ei au dreptate, știind dumnealor ce e mai bine pentru mine. Că eu sint prost. Prost de bun, gen. Noroc cu ei, deștepții, că-mi arată unde și ce greșesc.
N-aș vrea ca vreunul din ăștia să-și facă iluzii că m-ar fi păcălit. Orice formă ar lua ei, cameleonii, îi voi recunoaște mai devreme sau mai tîrziu și îi voi considera ca ceea ce sînt cu adevărat, și anume inamici. Și îi voi ține la distanță de mine, așa cum dealtfel și merită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu