MY STYLE.

Nightwish - Last Ride Of The Day [Wacken 2013]

Îmi fac de lucru cu mobilul, sprijinit de zid, încă nu ma dau dusului, sper să nu se vadă cît de inconfortabil mă simt. Ea deja s-a lipit de el, și-i zîmbește, și-i vorbește șoptit, mă simt complet în plus, puii mei. Și de ce n-ar face-o, doar D. e bărbat bine, serios, competent, prezență solidă și protectivă, emană siguranță prin toti porii, nu ca alde mine. Reminiscență din viața lui de dinainte, de sub arme, desigur. Că asta se așteptă de la un soldat trimis în zonă de conflict, să dea amărîților de-acolo senzația că sînt protejați, în siguranță. Că cineva se interpune între ei și rău. Că cineva le oblojește rănile.

Cumva chestia asta i-a intrat în sînge, și uite că și-acum, fără armă, la blugi și tricou și cu ochelari de vedere cu ramă subțire pe nas, tot asta emană cînd se apleacă încruntat asupra vreunui calculator recalcitrant. De aia l-am și rugat pe D. să mă ajute, că intrasem ușor în panică, nu știam ce să fac în fața erorilor antice ale XP-ului antic. Că io-s genul franc, îi spun direct c-o să moară, fără fir de diplomație, nu știu să protejez sensibilități. Și chiar nu vroiam să-i spun fetei ăleia că nu mai e nimic de făcut, că mă mir că a mers și pînă acum, vechitura dracu’. Chiar nu vroiam să-i provoc tristețe. Chiar nu vroiam să cobor în ochii ei. M-ar fi durut..

Mi-am mai făcut de lucru pe la bancomat, cînd m-am întors i-am găsit tot acolo, și tot lipiți. D. îi vorbește acum tehnic despre ce-ar putea să încerce ca să-l repare, că “știe niste programe de repartiționat”, iar ea îl ascultă cu religiozitate dînd din cap, deși pot să bag mîna-n foc că nu-nțelege nimic. Dar prezența lui o îndeamnă să arate acea parte din ea, de femeie care se dă după bărbatul cu autoritate, că și ea-i o figură. În sfîrșit, mă bucur că e liniște și concordie, așa că îi las să termine ce-au de vorbit, și plec de-acolo neobservat. Mă duc să rezolv problema, în stilul meu.

Nu-mi ia mult să găsesc un lanț de mailuri vechi de vreo lună și ceva, în care noi spusesem că “așa ceva nu mai e de reparat ci de schimbat”, dădusem chiar o cotație pentru unul nou, cam piperată ce-i drept, nu primisem răspuns nici că “da” nici că “nu”, și totul rămăsese în coadă de pește, în stilul caracteristic. Nefiind ceva urgent, totul fusese dat uitării, doar o altă chestiune administrativă neprioritară nerezolvată între atîtea altele. Compun un mail în care îl prezint pe D. ca pe eroul care ține piept hoardelor barbare fără muniție și în inferioritate numerică, protejînd civilii nevinovați. Și arunc din condei bomba subliminală la final, aia cu “ce trebuie să facem ca să primim o aprobare”.

Cînd se întoarce D. în birou de la “luptă” îi cer scuze mai întîi că l-am băgat la înaintare, dar “numai el mă putea ajuta”, îmi zîmbește flatat, însă nu-l las să-și dezvolte planul de resuscitare a vechiturii cu XP, îi zic din start că “scopul e să-l schimbăm, nu să-l reparăm, că nu e eficient”. Se încruntă un pic, dar tace, privindu-mă lung. Povara răspunderii celui ce-a dat ochi cu victimele, că ăia se bazează pe el, știu.. Toți suferim de cîte o deformație profesională, chiar și el.

Apoi piesele de domino încep să cadă într-un ritm accelerat, mi se-ntoarce răspuns că “mai dați-ne cotația aia odată”, le zic că “tre’ să cerem una la zi”, ăia că “bine”, dau cu mailuri în furnizori, ăia răspund prompt, că doar cine nu vrea să vîndă pe bani, ba “stai așa că avem și o promoție azi, de 25% discount, poate vi se potrivește ceva din lista de-acolo”. Se. Cîteva calcule, transmit cotația, a doua zi dimineață e aprobată, transmit comanda, primesc proforma, plata. Trimit mail că “se livrează mîine, dar că va mai dura un pic să-l instalăm și configurăm”, că chestii. Deci da.

Îl prind pe D. la cafea, și-i zic: “Veterane, stilul meu e altu’, io acționez altfel decît tine, că io am fost la artilerie, nu la infanterie. Io nu arăt bine cu arma în mînă, nu inspir încredere civililor, ca tine. Io transmit coordonatele țintei unora de la zeci de kilometri distanță, și ăia trag o salvă – două, și anihilează ținta de tot. După aia apari tu cu ajutoarele, și confortezi populația, îi mîngîi pe creștet și le oblojești rănile. În speță, tu instalezi PC-ul nou, și arunci janghina aia veche. Eroul ești tu, acolo. Io – doar aici, la butoane.”

D. rînjește colegial, s-a liniștit, a înțeles bine “mișcarea”, că prost nu e. Dar de privit, mă privește un pic altfel decît pînă acum.