Cînd eram mic, în blocul vecin trăia o pereche, care la anumite ore făceau un scandal monstru. Ea amenința cu tipete că o să se arunce pe geam, el urla ceva indescifrabil înapoi, tata evita să comenteze, mama rînjea pe sub ochelari, îngînînd ca pe-un refren: ".. și se băteau, și se iubeau..", iar eu așteptam cu ochii cît cepele, înțepenit într-un colț, nenorocirea care urma inevitabil să se întîmple. Spre uimirea mea de copil nu murea nimeni, apoi țipetele se estompau, pînă data următoare.
Mi-au trebuit zeci de ani ca să înțeleg sensul acestor amintiri. Nu pot spune că am cîștigat ceva prețios în urma acestor înțelegeri. Încă n-am ajuns să consider firești țipetele între oameni. Cînd sînt pus într-o situație în care se țipă, mă retrag cu prima ocazie.
Alții însă înfloresc se pare, între țipete și conflicte. Ba mai mult, folosesc starea de conflict ca pe-un afrodisiac. Mare Ți-e grădina Ta, Doamne..
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu