duminică, 26 iunie 2016

"WEAPONS OF SELF DESTRUCTION"

Robin Williams: Was the human body designed by committee?



Capacitatea de a rîde de noi înșine, de a ne lua pe noi înșine peste picior, este ceea ce ne ține cu adevărat vii.
Dacă ne luăm prea în serios, devenim proprii noștri idoli, deci și proprii noștri dușmani.
E bună și seriozitatea, dar cu măsură.
:)

16 comentarii:

DaenIris spunea...

Știi că tipul ăsta s-a sinucis?
N-ai fi zis că e capabil, dacă te gândești că era un maestru al bunei dispoziții...

JOKER spunea...

Robin Williams s-a sinucis, însă Mark Twain şi I.L. Caragiale nu au făcut-o.
Poate că s-a luat şi el în serios mai mult decît trebuia..

DaenIris spunea...

Spune-mi, totuși, de ce crezi că ar corela tendințele suicidare cu luatul in serios?
Pe de altă parte, cum să trăiești fără să te iei in serios?

JOKER spunea...

Dacă te iei PREA în serios, atunci şi eşecurile (parte din viaţa oricui, dealtfel) sînt PREA serioase.
Viaţa nu se termină atunci cînd moare o iubire. Iubirea moare din cauza imperfecţiunii celor ce aspiră la ea, nu din cauza vieţii.
Viaţa e deasupra a toate. Cei ce decid cu de la sine putere să-şi ia viaţa se pun pe sine deasupra.
Mie îmi sună ca o formă de egotism. Adică tu, cel ce renunţi la a trăi, crezi că ceea ce simţi tu e mai important decît viaţa însăşi.

Cred că ce propun eu e o formă de detaşare. Te ajută să nu te îmbolnăveşti, te ajută să trăieşti.

DaenIris spunea...

:) Ești înțelept. Da, așa e, iubirea moare din cauza imperfecțiunilor celor ce aspiră la ea.
Renunțarea la viață are (pentru mine, cel puțin) legătură cu increderea in mine și in viitor. In sensul că, ce mai poți aștepta de la viață...ce-ți mai poate oferi ea după un număr impresionant de ratări?
Gândește-te că nu intinerim și că dacă nu am reușit să ne construim o relație frumoasă până acum, când eram in plinătatea forțelor, oare ce mai putem spera de acum inainte?

DaenIris spunea...

Și, la fel ca iubirea, eu cred că și viața e supraestimată. La urma-urmei, ce ne tot agățăm atâta de ea, când oricum se sfârșește?!
Privesc deseori la oamenii in vârstă. Cei mai mulți își măsoară timpul ca durata intre 2 administrări de medicamente. Tin regim, sunt limitați in a face aproape orice, sunt copleșiți de suferințe si spaime. Iar ei numesc aia ”viață”.

JOKER spunea...

Păi, io am avut cică de ales: ori sa devin "înţelept", ori să mă chinui în continuare. Am ales cumva şi sînt ok cu mine, cu alegerile mele.
Cît despre "renunţarea ta", e fiindca ai încă anumite aşteptări, mai mult sau mai puţin îndepărtate de realitate.
Aşa e, "n-am reuşit să construiesc o relaţie frumoasă". So what. E cumva trist, dar pentru mine nu e un motiv valid să renunţ la viaţă.
Dar poate pentru tine este un motiv valid, să nu mai vrei să trăieşti.. Deşi mie îmi sună mai mult că te complaci într-o stare de eşec confortabil.
Nu vei primi însă aplauze din partea mea pentru că teoretizezi renunţarea.

Ca să zic aşa, telefoanele mobile îşi încarcă bateriile la priză, oamenii îşi încarcă bateriile prin legăturile pe care le au (în măsura în care le menţin) cu Cerul şi cu Pămîntul.
Dacă un telefon nu se mai încarcă cum trebuie, ori îl repari ori îl arunci.
Dacă un om nu se mai încarcă cum trebuie, îl laşi să aleagă dacă vrea să mai trăiască ori se vrea pe dinafara vieţii. Ca doară are voinţă proprie..

DaenIris spunea...

După părerea mea, cei mai mulți dintre oameni se impacă cu situațiile neplcute de viață doar de frica morții. Spun și fac tot felul de compromisuri ”de dragul vieții”, dar nu pentru că ar respecta și iubi viața, ci pentru că le e frică de moarte.

Ca să fie clar: nu-i judec și nici nu-i condamn, pentru că viața e ceea ce stiu, iar moartea e necunoscutul, neantul. Și e normal să nu dea vrabia din mană pe cioara de pe gard. Doar observ!

Dar, vin de te intreb, atunci când ești la cheremul destinului, când zbori ca frunza in vânt, se poate numi că trăiești sau...doar ești viu?
Fiindcă eu cred că a trăi presupune tocmai asta: să-ți stabilești țeluri, să lupți pentru ele, să construiești... etc. în plan spiritual, emoțional și material. Să n-ai așteptări in sensul de ”pică pară mălăiață”, ci in sensul de planificare, muncă,luptă cu propriile limite și...obținerea de rezultate.

Da, e greu cu incărcatul. Eu chiar am o problemă cu asta.

JOKER spunea...

De fiecare dată cînd am avut de ales, am ales viaţa. Tu îmi sugerezi că de frică. Eu cred că aşa mi s-a părut firesc.
Frigul e de fapt lipsa căldurii. Frica, e lipsa curajului. Foamea e lipsa mîncării, setea e lipsa de apă, iar sufocarea e lipsa aerului.
Nu pune pe acelasi plan, ca şi semnificaţie, CEVA şi LIPSA acelui CEVA.
CEVA este, pe cind LIPSA acelui CEVA.. e doar o lipsă.
Moartea e DOAR o lipsă. A vieţii.
Daca tu crezi că poţi acoperi lipsa a ceva cu lipsa a altceva...

Eu?... Simt vîntul cum mă umple de energie, atunci cînd mă bate. Inspir adînc mirosul ploii şi al prafului ud, ca pe cel mai fin parfum.
Ma SIMT viu, indiferent dacă am reuşit ce mi-am propus ori nu. Se pune?...
:)

DaenIris spunea...

Bre, nu-ți sugerez nimic!!! :D
Știu că e in genele noastre să alegem viața. Nu-i o chestiune de bine sau de rău!
Iar lipsa vieții e ceva despre care vorbești fiind in viață.
Exact cum ziceam, cunoaștem doar latura asta: viața. Pe cealaltă o constatăm ca observatori și o numim lipsa vieții. Dar nu știm sau nu ințelegem cum e moartea, n-o cunoaștem din interiorul ei. Însă e suficient ca să justifice efortul de a rămâne in starea pe care o știm, in locul celei care reprezintă necunoscutul.

Zic, insă, că frumusețea vieții constă in oportunitățile pe care le oferă și pe care le fructifici. Atunci când viața nu mai oferă oportunități, oamenii devin prizonieri intr-o stare. Supraviețuiesc și atât.
In speța mea, lipsa de oportunități duce la lipsa de viață doar pentru observator. Pentru cel ce moare ar putea insemna liniștea, odihna, nimicul sau absolutul. Sau chiar renașterea...depinde cum privești. :D

Se puneeee!!! :D
Mă bucur că te simți așa cum spui. Cred că e o mare realizare. Și o dovadă de ințelepciune. Pe care, foarte probabil că eu n-am căpătat-o.

DaenIris spunea...

Uite ce citat am găsit la o prietenă pe blog:

”Pentru cei mai multi dintre noi, marele pericol nu este ca tintim prea sus si nu reusim, ci ca tintim prea jos si reusim.” – Michelangelo

Nu crezi că se potrivește ? :)

JOKER spunea...

Păi vorbesc de moarte în viaţă fiind, că de! doar atîta pot :D
Nu am experimentat încă starea de moarte. Spre jena mea, îmi recunosc completa lipsă de curiozitate asupra subiectului.

Oportunităţile, dap.. iată un subiect interesant. Mă gîndesc.

Oricine se poate simţi aşa, nu doar eu, oricine. Chiar şi tu.

JOKER spunea...

Chiar crezi că contează, la nivel macro, dacă ne atingem ţinta propusă ori nu?..
Dintotdeauna mi s-au parut mai interesanţi ca oameni cei care au ratat şi apoi s-au ridicat, decit cei care n-au greşit niciodată, fiindcă nu au avut ocazia să greşească.

DaenIris spunea...

:D :D :D
Păi, uite de aia zic si eu că vorbim despre ceea ce nu cunoaștem, despre ceva cu care am avut de-a face doar din postura de observatori.
Plus că, in acest Univers, o lipsă intr-un loc inseamnă un plus in altul...
:D

Mda, sunt momente in care mă simt si eu cum descrii tu acolo. Dar sunt rare și tot mai scurte.

1. Nu știu exact la ce te referi când spui că ar conta sau nu la nivel macro. Deși, zic că pentru viață contează. Spre exemplu, contează la selecția naturală. Cum ar fi că cei cu proporția cea mai mare de reușite au determinat linia genetică a speciei.

2.Oare există oameni care să nu fi greșit niciodată? Nu cred. Dar deosebirea e dată de numărul de reveniri după eșec, de perseverență.

JOKER spunea...

Sînt de acord că vorbim despre ceva ce nu cunoaştem nemijlocit. Atunci, de ce mai vorbim despre moarte? Firesc ar fi nici măcar să nu vorbim despre ea, mai ales că nu o cunoaştem.
Vorbind despre ea, îi dăm putere, lipsei care este ea. Dăm putere lipsei.

1. Dacă o inundaţie de exemplu ar omorî niste indivizi ai unei specii, eu cred că specia nu va suferi semnificativ. Au trecut peste noi tot soiul de dezastre, inclusiv războaie, şi tot n-am dispărut ca specie. Nemaivorbind că omenirea e de fapt un ansamblu de specii mai mult sau mai puţin amestecate, chiar şi în cadrul aceluiaşi neam. Cred că avem toţi caractere genetice recesive în noi care aşteaptă oportunitatea să iasă la lumină, în caz de schimbări majore de mediu.
Cît despre selecţia naturală gen "te adaptezi ori mori", noi oamenii am cam blocat-o şi pe asta în ultimii vreo sută de ani. Prin eforturi concentrate ce duc la salvarea individului, indiferent de bagajul lui genetic, transmis speciei.
Iar aplicarea ideii de selecţie naturala în ce priveşte realizarea indivizilor în viată, în sensul de a-şi stabili ţeluri şi a le atinge ori nu, mi se pare un pic cam forţată.

2. Evident, nu există aşa ceva.
Mi se pare totuşi că eşti blocată pe ideea de a atinge un scop pe care ţi l-ai propus, fix aşa cum ţi l-ai propus, prin perseverenţă. E bună şi aia, ce să zic.. Dar uneori e mai practic să cauţi o uşă în zid, decit să tot dai cu capul in el pina îl spargi.
:)

Mîine voi fi plecat din oraş. Dacă mai scrii ceva, îţi voi răspunde abia seara, tîrziu.
Seeya.


DaenIris spunea...

:) Vorbim de moarte fiindcă ea se intâmplă câteodată. Oameni pe care ii știm, pe care-i iubim pleacă uneori să moară un pic...
Interesantă această abordare: ”vorbind de ea, dăm putere lipsei”. Da, cred că ai dreptate!
Gata, nu mai vorbim de moarte! :D

1. Păi, moartea unor indivizi ai speciei, pe diferite considerente, duce la evoluția/schimbarea celorlalți.
Ia, de exemplu, cazul molimelor. Au murit unii, dar cei rămași au căutat soluții (vaccinuri, antidoturi etc.). La inundații: au construit diguri, au strămutat localități etc. La războaie: au modificat legi, au schimbat guverne, au militat pentru pace.
Ceea ce vreau să subliniez este că in urma unor astfel de situații se schimbă mentalitatea și se activează resurse (de inteligență, de creativitate, de forță și rezistență fizică). Ele constituie un fond pentru urmași, atât cultural-educativ (prin puterea exemplului), cât și genetic. Pentru că cei care au supraviețuit au avut măcar o caracteristică in plus față de ceilalți. Care ce va fi preluată (invățată sau asimilată), fără indoială, de generațiile următoare.

2. Genială asta : ”uneori e mai practic să cauţi o uşă în zid, decit să tot dai cu capul in el pina îl spargi.” :D :D :D :D
Mda, ai dreptate din nou. Mi se potrivește, dată fiind incăpățânarea mea proverbială.
Pe de altă parte, știu că pot. Și că merit să reușesc. Dar probabil că n-am găsit incă metoda... :D

Ok, continuăm când revii. Dacă vrei, desigur.
O zi frumoasă!