AȘTEPTǍRI, ACCEPTǍRI [work in progress]

Se pare că am mai mulți prieteni decît am crezut că am...

Azi-dimineață m-am trezit fără să mai aștept nimic de la viață. Nimic bun, adică. Avusesem și un vis complicat peste noapte, plin de simboluri și de stări emoționale amestecate. Cu rude apropiate, multe din ele nemaifiind pe lumea asta de ceva vreme. Cu locuri, cîndva familiare, care nu mai există nici ele, de mult. Cu necunoscuți de care nu reușeam să mai scap și pe care-i simțeam ca pericole ascunse. Cu de toate. Așa că m-am extras din starea asta cu greu și m-am urnit la scîrbici, în ton cu vremea mohorîtă de-afară, cu senzația că îndeplinesc o corvoadă. M-am apucat fără chef de treabă, cu pauze de fumat dese, încercînd să fac față stresului, stealth.
Primul s-a sesizat amicul G., care mi-a șoptit subversiv peste umăr primul LMA, că cică își notase în calendar. Apoi, peste vreo jumatăte de oră, pretena M. A intrat în birou cu gura pînă la urechi, dîndu-mă pe față. M-a pupat, m-a urat, alea alea. Apoi vestea a circulat osmotic prin firmă întreaga zi, iar pe seară m-am pomenit felicitat din cele mai îndepărtate cotloane ale firmei. Apoi m-am pomenit cu un tort și-o sticlă de tărie, cadou... a fost un complot, se pare. Am dat o raită prin firmă, ca să fac rost de cuțit, farfurii și tacîmuri, timp în care i-am invitat la noi, să guste tortul. Au venit, cu mic cu mare. M-au pupat, m-au urat. S-au mirat de vîrsta mea, majoritatea îmi dădeau sub patruzeci. A fost o atmosferă liniștită, placută, neprotocolară. Am transpirat de emoție. Nu mă așteptam la așa ceva. Da, se pare că (încă) mai am prieteni... Că (încă) mai însemn cu adevărat ceva pentru ceilalți.