J. A ALES, DE DATA ASTA, DOAR SĂ ASCULTE.

Feet - undertable...
Ghemuit într-un colţ al impunătoarelor trepte de marmură albă, J. ascultă atent, cu ochii strîns închişi, paşii din jur. Nemişcarea completă are avantajele ei, îşi spune. Mai exact ideea că stai nemişcat iar restul realităţii, nu-i aşa, se mişcă nebuneşte în jurul tău, faţă de propriul tău sistem de referinţă, iată un sentiment reconfortant. Concentrîndu-se, poate deosebi fiecare trecător în parte, folosindu-şi imaginaţia pentru a-i vedea apoi cu ochii minţii cum trec, unul cîte unul, pe lîngă el. Fiecare cu sentimentele lui, îşi spune J. zîmbind uşor amar, din colţul buzelor, poate aproape auzi reflectîndu-se în ritmul paşilor fiecarui trecător sentimentul care îl domină. De-a lungul anilor de ascultare atentă a devenit expert în a identifica tropăitul ţanţoş al egoismulului, ţăcănitul de tocuri al invidiei, vibraţia surdă a urii, tîrşîitul specific al lipsei de scop. Pasul ocolit al fricii. Over all, cu cît sentimentele dominante sînt mai negative, cu atît paşii le sînt mai apăsaţi, răsună mai tare.
La extrema cealaltă, sentimentele pozitive funcţionează precum niste amortizoare de zgomot, paşii fericiţi aproape nu se aud, ecoul lor ajunge la J. blînd, ca un fîlfîit uşor, de aripi pufoase. Aude atît de rar aşa ceva în ultima vreme, îşi spune J. constatativ, în timp ce zîmbetul de mai devreme i se usucă treptat, într-un rid de expresie. Cîţiva neuroni îi atrag atenţia asupra contradicţiei: recunoaşterea gîndurilor negre i-a provocat o coajă de zîmbet, iar fericirea - tristeţe. Poate a luat-o razna şi el, ce-ar fi de mirare, după atîţia ani de ascultat, în tăcere.

Clopotele catedralei îl smulg cu bîndeţe dar ferm din noianul de gînduri. Se lasă pătruns pînă la ultima fibră de vibraţia profundă, iar J. asistă cum cascada sonoră se revarsă asupra lui, tumultoasă, curăţindu-l complet, prin toate ungherele, ducînd la vale gunoaiele. Simte vibraţia profundă încă umplîndu-l ca un val de energie palpabilă, multă vreme după ce clopotele, în sfîrşit, s-au oprit. După cîteva clipe, J. se ridică şovăitor, adunîndu-şi pe pipăite bagajul, apoi îşi desface din trei mişcări bastonul alb, rabatabil. Coboară tacticos, una cîte una, treptele de marmură albă, apoi se depărtează încet, atingînd din loc în loc, la intervale inegale de timp, trotuarul în faţa lui cu bastonul, înlocuind treptat atmosfera vibrantă din jur cu ţăcănitul sec şi neregulat. Sîntem ceea ce sîntem, îşi repetă în gînd J. expresia auzită cîndva, într-un film parcă. De fapt, J. a venit aici, în lumea asta, doar să asculte.